Dar ce supraviețuire de poveste! Cine i-a citit cărțile – „Robu”, „Destin”, „Culai”, „Liliacul alb. Zborul”, „Miezul vieții. Oameni și destine”, „Culai” (ediție revăzută), „Zăpezi murdare și alte povestiri”, „Noi, cei de pe Lăpușneanu” – cine i-a ascultat istoria vieții știe despre ce este vorba. Este omul care a dat cu tifla chiar și ursitoarelor… Are o memorie de invidiat, sufletul îi este lipit de Familie și de prieteni, iar cultul prieteniei rămâne una dintre marile sale virtuți. Analist grozav al vremurilor, Eugen Verman reprezintă un reper și în orizontul jurnalistic. Ziaristul -scriitor a debutat în trudă ca șef al hamalilor din gara Piatra Neamț, a fost elev la Școala de piloți, are brevet de pilot și 300 de zboruri/sărituri din avion cu parașuta. „Acum, zice, îmi este teamă să sar și din pat…”
„Acolo am învățat să fiu om!”
Născut la Piatra Neamț (13 decembrie, 1937), înnobilat (1954) cu liceu de… liceu, actualul „Petru Rareș”, a vrut – visul copilăriei! – să devină ofițer de tancuri, dar n-a trecut… baremul de greutate, deși, mai apoi, a devenit un bărbat falnic! În 1960, 1 martie, era la „Flacăra Piatra Neamț”, jurnal bisăptămânal, la secția economică. Primul său discurs de ziarist: despre albia veche a Bistriței. Fusese construit barajul de la Bicaz. Condeiul său sprințar i-a cucerit pe cititori; și nu numai. A fost trimis la cursuri de jurnalistică, în București (15 septembrie 1960, cursuri de zi). În iulie 1962 a fost numit redactor șef la „Oneștiul nou”, ziar al Complexului de șantier Onești-Borzești. Mihai Paulic, epigramistul, îi era coleg. ,,Acolo, zice maestrul Eugen, am învățat să fiu Om!” Pe 31 decembrie 1964, ziarul a fost desființat și a devenit ziarul Oneștiului. Apoi, a fost transferat la ,,Steagul roșu” (1 ianuarie 1965), ca șef al secției economice.
Celebra „Direcție a Presei” nu „cenzura… gramatica”
1965, Steagul Roșu… „Aproape 40 de ziariști, cu Dumitru Mitulescu redactor șef, ziar cu două echipe de corectură. Răspundeam de toată regiune Bacău: de la Bicaz și Tg. Neamț, până la Adjud. O documentare pe teren dura trei zile. Costa 1 leu «burta»/găleata de vin și ziaristul se bucura de un prestigiu enorm. Zilele trecute l-am întâlnit pe fostul primar din Podu Turcului, de atunci. Știi ce mi-a zis? «Când venea un ziarist în comună, era o stare specială de emoție, era lumea în așteptare…» Cenzura? Exista celebra «Direcție a Presei». Nu cenzurau… gramatica. Nu puteai, de pildă, aminti de Ardeal… După ce a fost desființată «Direcția», aveam o hârtie cu niște indicații. Dar, oricum, îți imaginezi, nu puteai să scrii de rău despre Ceaușescu. Apoi, cu timpul, cenzura a devenit autocenzură…”
„I-a rupt Verman un picior,/Ca să nu mai scrie!”
Redacția era una specială… „Ne întâlneam și după serviciu… Eram rude, cumetri, nași, prieteni. Râdeam, râdeam… Lucram cu ziariști ca Ștefan Olteanu, Mihai Buznea, Constantin Nancu, Costică Maftei… Vreo 18 ani am fost în aceeași structură cu revista «Ateneu». Cu Bălăiță, Cârneci, Ioanid Romanescu! Ce oameni, ce valoare! Râdeam, comentând din «Ilf și Petrov», ne duelam în epigrame. Constantin Nancu, de pildă, i-a zis lui C. Maftei, responsabilul pe zona «Petrol», cel care era ceva mai apropiat de obiceiurile lui Bacchus: «Patriei mai mult țiței/Scrie zilnic C. Maftei, / Cu condeiul lui artist./ De ce fraților, petrol,/ Când pământul este gol?/ De ce gaz și petrosin?/ Mai bine bere și vin!»” Ziaristului T.S., care-și rupsese un picior, i-a fost ticluită o altă epigramă, de către A.S.: «„Vai de Stanciu Teodor/Și gazetărie!/ I-a rupt Verman un picior,/Ca să nu mai scrie!»”
Stilul, acuratețea, dar și cenzura
Cum se scria? „Scriai articolul. Erau trei dactilografe, stăteai la rând. Tremurând de emoție, mergeai cu articolul la șeful de secție. «Tăia», ți-l dădea înapoi, nu zicea nimic. Nici tu. Asta, de câteva ori. Dacă aveai OK, mergeai la secretarii de redacție. Apoi la redactorul șef adjunct, apoi la redactorul șef… Era exigență la acuratețe, stil… Cu cenzura era problema știută. Ca să fii ziarist e lucru mare! Cred că atunci când este angajat un ziarist trebuie întrebat câte cărți a citit și ce a citit. E important. A scrie este greu. Flaubert zicea că scrie doar o singură propoziție pe săptămână…”
„Tovarăului Nicolae Cesaușescu”
Sarea și piperul ziaristicii, dar și coșmarul ziaristului: gafele… Povestește Eugen Verman… „La Dobreni, localitate din județul Neamț, astăzi, am vorbit cu președintele G.A.C. – ului. Eram tânăr, de la… oraș… A râs președintele de mine și mi-a spus că au lișițe care fac două ouă pe zi! Înflăcărat de ineditul informației, am scris iute despre asta. A rămas însă lișița cu două ouă pe zi doar în proiect. Cineva de la redacție și-a dat seama despre ce este vorba… Altă gafă… Era un concurs la modă, al pionierilor: «Caravela de aur». Eveniment, subiect generos… O colegă a scris un articol cu un titlu de pomină, care a și apărut în ziar: «Daravela de aur»! Un alt ziarist, documentându-se la Roman, la fabrica de subansamble, a scris un reportaj în care spunea că la Roman se fabrică submarine! Eu am mai avut o pățanie. Trebuia să scriem despre o aniversare. Se împlineau nu știu câți ani de când, în 1921, se înființaseră primele «celule de partid». Eu am scris 1912. De fapt, dactilografa a scris, dar… A fost zarvă mare. Noroc de faptul că a fost depistat totul înainte de tipar…” Dar gafa gafelor… În noiembrie 1989, conferința județeană de partid i-a trimis o telegramă de susținere lui Ceaușescu. Ziarul a inserat-o. „Eu, cu Mihai Buznea, eram «cap limpede». Seara târziu, după ce fuseseră tipărite 10.000 de ziare, cineva a descoperit că telegrama din ziar începea cu «Tovarăului Nicolae Cesaușescu»! Am rupt, cu Buznea și Filioreanu, redactorul șef, zece mii de ziare. Ne-a dat sângele la mâini!”
Tot ziarist aș vrea să fiu
Eugen Verman, ziarist al „Deșteptării”, chiar este îndrăgostit de profesia aceasta. „E ceva aparte. Este nu doar o meserie frumoasă, ci impune și multă responsabilitate. Este mai mult decât o meserie. Uneori, un cuvânt poate fi mai ucigător decât o săgeată. Cuvântul trebuie cântărit. El trebuie să conțină nu doar adevărul, ci și frumusețea. A fi ziarist, nu-i de ici-colo!” Dacă ar fi să mai alegi încă o dată? „N-am nicio îndoială! Tot ziarist aș vrea să fiu. Am inima lipită de Familie și de ziaristică, de prieteni, de condei și carte. Nu întâmplător am scris și cărți care au primit și multe aplauze”.
Familia, Familia, Familia…
Nu l-a ocolit drama Singurătății. Atunci când soția a plecat Dincolo, ceva esențial s-a frânt în sufletul său, pentru că inima sa este locuită grozav de frumos de Familie, Familie, Familie… Când vorbește despre cele trei fiice ale sale, voce are vibrații de tată în care încape toată fericirea Universului. O fiică, ingineră, locuiește în Bacău. Alta, economistă, locuiește în Canada, în zona Ontario, și a venit în țară ca să sărbătorească împreună cele opt decenii. Cealaltă fiică este informatician, în Constanța. Are două nepoate și un nepot… Nepoata cea mai mare este studentă la Medicină. Nepoata din Canada, absolventă a unei facultăți de istorie, este stewardesă la Air Canada… „Nepotul, care este și prietenul meu, este elev la Colegiul Economic din Bacău. Am fost un soț fericit. Am același sentiment ca tată și bunic”.
A dat cu tifla ursitoarelor
În volumul „Culai” povestește cu nostalgia și umorul său… amar, de supraviețuitor: „Mama (…) n-a avut ce face mai bun și mai folositor (…) și m-a născut pe mine. Făcându-și cruce și scuipându-și în sân la vederea mea, moașa (…) și ursitoarele au conchis că nu voi trăi mai mult de două săptămâni și că voi muri nebotezat. N-aveam nici două kile, eram vânăt de tot, un boț de carne fără ochi, nici nu puteam măcar scânci și nici suge de la țâța mamei (…) Moașa Maria a Mahalalei și ursitoarele s-au înșelat și s-au făcut de râs în fața destinului meu… Anii au început, după aceea, să treacă tot mai repede, ca gândul!”
Și vor mai trece alții, mulți, mulți și minunați. La mulți ani, Prințe al Slovei doldora de Suflet!
