În vălmășagul existenței noastre cotidiene ne întâlnim, ne ciocnim cu tot felul de oamenii. Și sunt extrem de puțini aceia care au o figură deschisă, senină, surâzătoare, transmițându-ți, aproape instant, o stare de bine, de calm. Unul dintre ei este Constantin Gherasim, în ochii căruia eu văd mereu un licăr blând și în vocea căruia deslușesc inflexiuni domoale, ușor nazale, ușor cântate. Este mereu politicos, cu o undă de sfială chiar, și vorbește puțin, pentru că mai mult ascultă.
Îl știu de ceva timp, de când lucra în presă și ni s-au intersectat de multe ori drumurile, pe la evenimente locale. Dar nu pot să spun că-l cunoșteam, până când nu mi l-a prezentat, în cuvinte și culori foarte calde, colegul meu de redacție de la „Ateneu”, Ștefan Radu, care l-a încurajat să-și trimită scrierile la revista noastră. Așa că am început să-i citesc textele cu atenție și să-l urmăresc și în alte reviste, în „Convorbiri literare”, de exemplu, tot mai convinsă că am descoperit un om care are ceva personal de spus și o face cu evident talent.
Iar de curând am și o confirmare în plus a constatărilor mele, pentru că tocmai am terminat de citit prima carte a lui Constantin Gherasim, „Candela și Ceasul”, un titlu misterios, de rezonanță borgesiană. Unul plin de semnificații, în care, sunt sigură, criticii literari vor găsi mai multe sensuri, simboluri etc. Eu doar îi semnalez, cu prietenie și încredere în destinul său literar, debutul în proză, încercând să atrag atenția asupra unei cărți cu certe calități, care se citește cu plăcere.
„Candela și Ceasul” a apărut la Editura Timpul din Iași, având o interesantă, sugestivă imagine pe copertă și o prezentare datorată cunoscutului eseist Mircea Platon, surprinzând foarte exact și nuanțat caracteristicile povestirilor lui Constantin Gherasim. Care a fost, de-a lungul vieții, profesor, jurnalist și preot, cunoscând îndeaproape mulți oamenii, din variate medii și în diferite împrejurări. Chiar dacă a avut și experiențe dureroase, care i-au adâncit sentimentul singurătății, autorul povestirilor nu s-a îndepărtat de oameni, dimpotrivă, în el a crescut, ca o flacără, după cum spune Mircea Platon, empatia, compasiunea. Astfel că proza lui are o dimensiune stenică în fond, și asta este o notă care-l individualizează într-o literatură cum este cea actuală, care cultivă un soi de mizerabilism, de cinism sau, pe un alt versant, de „sentimentalism cu program incluziv”.
În ceea ce mă privește, povestirile lui Constantin Gherasim, cu lumea lor măruntă, cu suferințele, căutările, incertitudinile personajelor, cu atmosfera, cu detaliile expresive mă trimit cu gândul la marii ruși, la Dostoievski, cu ai lui „Umiliți și obidiți” și la Cehov. Atent construite, demonstrând un fin simț de observație, realiste și imaginare, cu o graniță fluidă între cele două lumi, povestirile din „Candela și ceasul” au minunate deschideri spre un teritoriu al reveriei, al bunătății, al speranței. Ca prințul Mîșkin, Constantin Gherasim crede că lumea poate fi salvată prin compasiune, astfel că tot ce a scris în prima lui carte, în care vorbește mult despre singurătate și vulnerabilitatea ființei, are și o valoare terapeutică. Pentru că este o proză încărcată de căldură umană, deschizând ferestre spre o înțelegere mai adâncă și empatică a naturii umane cu toate răsucirile ei, adeseori ciudate, aparent fără nicio noimă. Sunt pagini admirabile în această carte de debut, construită cu abilitate, pe mai multe registre stilistice, combinând observația realistă cu sondarea lumilor interioare, cu introspecția, lăsând loc și poeziei să se strecoare printre rânduri, în povești de viață relevante, care merită să fie citite. Sunt despre noi și încâlcita lume în care trăim.
