În îndepărtata provincie Xing-Shi se întâmplă să apară o epidemie grozavă chiar în zilele guvernatorului Xi-Lo. Epidemia crease o mare panică, măcar că nu erau foarte multe victime. Dar lumea, se știe, se sperie mai mult de ceea ce poate fi decât de ceea ce este și dacă o boală nu face acum prea mulți morți, nimic nu spune că nu o să facă mai încolo. Filosofia asta dăduse rezultate bune până atunci și nimeni nu o punea la îndoială. Guvernatorul chemase la sfat căpeteniile poliției, vracii, alchimiștii și matematicienii și le dădu poruncă să studieze boala și să vină cu propuneri. Mulți se vor întreba, poate, de ce au fost chemați și matematicienii să combată o epidemie. Dar guvernatorul Xi-Lo era un înțelept al vremurilor sale. Știa că o boală nu se combate doar cu medicamente câtă vreme nu se știe cum se împrăștie. Prin urmare, dorea crearea unui model matematic al epidemiei, model pe care nici șefii poliției și nici vracii nu aveau cum să-l facă. Mai ales că era vorba de o boală nouă, care avea multe necunoscute. Când veni ziua să se dea raportul, guvernatorul văzu că vracii erau liniștiți, șefii poliției erau senini, alchimiștii erau așa-și-așa, numai matematicienii erau încruntați. Când îi întreba ce se întâmplase primi următorul răspuns:
– Mărite guvernator, datele pe care le-am adunat nu ne spun nimic; nu am reușit să ajungem la nici o concluzie. Boala asta apare unde nu te aștepți și dispare fără nici un motiv aparent. Nu avem un model matematic și nu știm să facem o previziune.
Guvernatorul era descumpănit. Știa că polițiștii, alchimiștii și vracii nu aveau să-l ajute foarte mult. Sperase că matematicienii vor rezolva ceva. Așa că le ceru sfatul șefilor poliției, pentru că deja problema nu mai era una strict medicală, ci devenise o criză de autoritate.
– Maria Ta, spuse șeful gărzilor, al cărui nume nu ne-a parvenit, sunt două probleme distincte. Una este să nu creem panică și să ținem lucrurile sub control, ceea ce deja facem prin mijloacele administrative cunoscute. A doua problemă se referă la viitor și ne trebuie un alt instrument pentru a se evita panica și haosul. Cum epidemia nu are un model matematic previzibil, fiind, deci, o manifestare ne-logică, trebuie să o combatem cu instrumente la fel de ne-logice, adică absurde.
S-a propus, deci, să se anunțe locuitorilor că, deși încă nu există un medicament, s-au descoperit mijloace de protecție împotriva molimei: fiecare cetățean va cumpăra de la vraci câte o amuletă specială ce va trebui purtată într-un anume fel în urechea stângă. Dacă oamenii vor respecta modul de purtare a amuletei, nu vor căpăta boala. E de la sine înțeles că aceia care nu vor respecta instrucțiunile guvernatorului se vor îmbolnăvi și unii vor muri. E drept, au încercat unii să critice această decizie, să spună că tarabele cu amulete sunt ale unor consilieri ai guvernatorului, că amuletele-s vândute la suprapreț și, mai mult, că, de fapt, nu ajută cu nimic oamenii. Dar au fost vorbe în van, cetățenii, care se informau, evident, doar din sursele cele mai oficiale, au știut mai bine cum să procedeze. Așa că, deși o epidemie dura, de regulă cam 1-2 ani, în provincia Xing-Shi epidemia s-a întins cale de vreo 20 de ani, timp în care nu s-a găsit vreun leac, dar s-au vândut în draci amulete.
