Despre ce se întâmplă prin căminele, stablimentele înființate și destinate persoanelor vârstnice, rămase fără un sprijin din partea familiilor s-a mai scris prin presă, circulă informații pe rețelele de socializare, se vorbește la liber. Și, din păcate, nu de bine. Cu denumiri care fac trimitere la sfinți ocrotitori sau la condițiile ideale pe care le oferă, acestea au acoperit un gol, deoarece statul nu a mai investit în acest domeniu, cu toate că numărul persoanelor în vârstă a crescut.
Fiind private, s-a acreditat ideea că nu se subordonează, nu pot fi monitorizate de instituțiile abilitate ale statului, astfel că s-a ajuns ca acestea să funcționeze ca un stat în stat, unele cămine fiind patronate de indivizi puși pe căpătuială, fără scrupule, care nu au nicio legătură cu civilizația, cu protecția socială, cu îngrijirea persoanelor în vârstă.
Se adaugă regimul cazon, restricțiile la vizite și un personal în cele mai multe cazuri necalificat, needucat, fără studii corespunzătoare, amintind de lagărele naziste, după cum a reieșit din dezvăluirile presei și cercetările organelor abilitate. Căminele cu această destinație sunt acreditate de Ministerul Muncii, o altă instituție cu atribuții în monitorizarea activității lor este Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, cum nici Protecția Consumatorului sau Direcția Sanitar Veterinară nu sunt scutite de obligații de control.
Nimeni nu este exonerat de răspundere în caz că, așa cum s-a întâmplat în județul Ilfov, beneficiarii sunt tratați inuman, degradant, cu încălcarea grosolană a legisla ției, a bunului simț și a principiilor general umane. Și, ce să vezi, niciuna din instituțiile amintite nu-și asumă responsabilitatea, fiecare aruncând vina în curtea celeilalte, iar șeful guvernului, în stil românesc, a propus înființarea unei comisii interministeriale.
Dincolo de conotațiile politice ale cazului din Ilfov, avem de a face cu o nouă palmă pe obrazul statului, o mare rușine, care a ajuns să gireze crimele la adresa cetățenilor care și-au pus nădejdea, după o viață de muncă, în statul român și în oamenii lui.
