În îndepărtata provincie Xi-Jian se află orașul Gu-Hua. Orașul cunoscuse și vremuri mai bune, dar când fuseseră acelea, nimeni nu și le mai amintea.
Afacerile mergeau așa-și-așa, cetățenii nu prea erau ei mulțumiți, în schimb, cei din Sfatul Înțelepților prosperau pentru că știau să-și bage mâinile în cuferele cu galbeni ale visteriei.
În oraș mai prosperau și două bande de tâlhari care jefuiau locuitorii și pe care străjerii nu prea reușeau să-i prindă. Una dintre cete jefuia în partea de nord a orașului, cealaltă, în partea dinspre sud și, ocazional, se mai păruiau când se întâlneau prin cartierele cu geografie incertă, de pe la mijloc.
Toate bune și frumoase, până în momentul în care cetățenii s-au răsculat și au schimbat înțelepții cu alții cărora le-au pus în vedere că nu vor avea o soartă prea blândă dacă nu aduc ordinea în oraș, nu-l fac să prospere, nu alungă bandiții și nu-i fac pe cetățeni să fie mulțumiți.
Noii membri ai Sfatului Înțelepților nu prea știau ei ce să facă să fie bine. Până când le-a deschis ochii un fost pirat, care le-a spus simplu: “Nu putem să mulțumim pe toată lumea. Și dacă nu-i putem mulțumi, măcar să le dăm iluzia că sunt mulțumiți”.
Așa că prima dată, înțelepții chemară poeții și menestrelii care să cânte ode despre cât de bine este condusă cetatea și cât de mulțumiți sunt locuitorii ei. Pe urmă, chemară la sfat străjerii și pe căpeteniile bandiților.
Le-au pus în vedere să-și împartă strict teritoriul, să nu se mai lupte între ei și nici să nu mai jefuiască oamenii cu forța, ci cu vorba dulce și promisiunea că dacă le dau lor banii, ei – adică bandiții – îi vor înmulți ca prin minune. Apoi dădură niște legi aspre împotriva celor care ar îndrăzni să critice conducerea orașului și a celor care ar mai îndrăzni să fure din avuția cetății. Sanchi! Că doar străjerii erau mână în mână cu înțelepții.
Timpul trecea, orașul tot nu prospera, cetățenii erau jefuiți în continuare însă prin metode civilizate. În schimb, în piețe, poeții cântau cinstea și înțelepciunea conducătorilor. Care conducători își băgau iarăși mâinile în cuferele visteriei. Doar că, după un timp, începură să se lăcomească. Cum ciolanul nu putea fi mărit, aplicară tactica veche de când lumea: începură să micșoreze numărul celor care-l ronțăiau. Și o făcură legal și frumos, cu denunțuri la străjeri, în care informau că învățatul Cutare a furat, că altul a vorbit de rău conducătorii și așa mai departe. Dar tot rămâneau prea mulți.
Așa că urmară membrii bandelor de tâlhari care erau înhățați de străjeri pentru diferite vini. Poeții primiră comenzi noi și începură să cânte despre “Campania de Primenire Morală a Orașului”. Chiar dacă odată cu învățații sau tâlhării care furau erau săltați și cetățeni care nu aveau nici o legătură cu jaful, nimeni nu punea întrebări, toată lumea era mulțumită și convinsă că tâlharii sunt pedepsiți și trăiesc în cel mai bun oraș din țară.
Azi așa, mâine așa; când numărul de cetățeni cinstiți băgați la închisoare începu să crească, locuitorii începură să-și pună întrebări. Oare nu cumva legile astea nu sunt tocmai drepte? Nu cumva ar trebui schimbate? Începură să se facă adunări, să se discute despre problemă, că ar trebui puțin reglaj, că nu e corect să fie închiși și oamenii care nu au furat doar pentru că nu există dovezi că nu au făcut-o. Că principiul zice că mai degrabă scapă 10 vinovați decât să condamni un nevinovat.
Înțelepții o sfecliră. Se învățaseră să fure și, în același timp, să-și bage dușmanii la închisoare. Era necesar să se găsească o soluție. Au chemat poeții și le-au cerut să cânte despre pericolul în care este pusă Campania de Primenire Morală, despre dușmanii cetății care abia așteaptă să o cucerească dacă legile sunt schimbate, despre cum economia va fi în mare pericol și așa mai departe…
În scurt timp, orașul se împărți în două: cei care cereau schimbarea legilor și cei care doreau ca ele să rămână la fel.
Înțelepții răsuflară ușurați: câtă vreme se păstra echilibrul, ei puteau fura în continuare din avutul cetății.
