Piața – locul unde și dragostea trece prin stomac. O facem tocmai pentru a ne asigura, că nu scăpăm niciodată de grija zilei de mâine. Oricât ar fi de dotat un supermarket, nu simți același farmec ca atunci când mergi la cumpărături printre tarabe și discuți direct cu producătorul.
Cu femeia îmbrobodită strâns la gât, care încă își mai ține banii înnodați în batistă. Te citește dintr-o privire și abia apoi, dacă-ți simte interesul, începe să își laude găinile – dragele de ele.
Fiecare face câte un ou diferit și are gălbenușul, ai să te convingi… galben. Cu doamna în șorț alb, care nu se gândește la pensie, ci la cât va costa nutrețul în primăvară, dacă iarna va fi lungă. Îți oferă caș închegat cu cheag de la mama lui și lapte abia muls, dimineață. Dacă iei două peturi, îți mai reduce din preț.
Producătorii autentici merită toată stima și ajutorul pe are trebuie să-l primească de la stat. Un pensionar trecea vinerea trecută pe la tarabele cu verdeață, lua câte o legătură de mărar și o ducea la nas. Își punea toți mușchii feței în funcțiune, dar nu cumpăra. „Ce tot le miroși atâta tataie! Sunt la fel!”, l-a provoacat șugubăt, din spatele unei tarabe, un precupeț cam de aceeași vârstă.
„Păi, tocmai asta e! Eu caut o legătură s-o pun în salată, da’ să miroase a mărar!” Există foarte multe asemănări între piața anilor ’70 și cea de acum. Firesc, și diferențe. Anul trecut, înainte de Paște, am cumpărat de la o mătușă ouă de țară, la preț dublu. Aveau urme de găinaț și puf. S-au dovedit a fi ouă obișnuite din comerț.
Cătina și ghebele sunt de cultură, abia culese de pe malul Siretului sau din pădure. Căutăm gustul de altă dată, când exista mercurialul (prețul fix), și tendința de a fura la cântar. Cu puținii precupeți rămași, te mai înțelegeai. Existau măsurile vechi.
Negustorul, țăranul, foloseau de secole balanța palantă cu braț roman. Un cântar cu taler și lanțuri. Cea mai uzuală era cea de 5 Kg. Pe taler puneai marfa, brațul roman fiind pentru echilibrare, ca la cântarele din cabinetele medicale. Asta până au invadat rușii piața.
Nu exista gospodină să nu aibă un cântar de mână, cu cârlig prins de un arc și gradație de termometru. La Gostat (gospodăriile agricole de stat), începuturile au fost promițătoare. Până la începutul anilor ’80. Deja din 1981, produsele se vindeau la grămadă, nu pe alese.
„Așa au venit tovarășu’! Înapoi nu le primește! Nu le plătesc eu!”. Era omologat cântarul balanță clasic, fabricat la Sibiu.
Pe talerul plat se puneau greutățile rotunde – cele sub 1/5 kg, și hexagonale, până la 2 kg. Pe celălalt braț era un coș din aluminiu, detașabil, în care se punea marfa și pământul rămas pe ea de la cules.
Când ciocurile, ca de rățușcă, rămâneau să se pupe, aflai acasă că un sfert din legume, ceapă, cartofi, morcovi, ardei, nu mai zic de gogoșari, erau alterate din start.Câte greutăți n-au fost găsite după ’90, cu găuri în ele! Acum vânzătorul te lasă să alegi, alegând și el în același timp. Nu vrea să rămână cu marfa nevândută.
Afișajul de pe cântarul electronic este vizibil. Tot mai pune ceva în plus. Te duce cu vorba, mai spune o glumă. Știi care-i prețul când ceri 1 kg. De atâta ai nevoie! Să nu te enervezi, să-ți crească tensiunea… lasă de la el. „Rotunjim șefu’? Le mai pun înapoi!?” Când te lași așa frumos păcălit în supermarket și la piață, te mai întrebi de ce cumperi și ce nu-ți trebuie.
La furat de pepeni
După o scurtă familiarizare cu ideea de piață agro-alimentară și evoluția ei pe parcursul a 50 de ani, să ne aducem aminte cum arăta Piața Centrală de astăzi la începutul anilor ’70. Păstrând rondul de la Piața Florescu drept punct de reper, pornim pe fosta Strada Mare (Mihai Viteazul), spre biserica Sf. Neculai ortodoxă.
După restaurantul Pui de Lup, unde era stația de autobuz, imediat după magazinul de vopsele facem la dreapta. Strada se numește astăzi Ana Ipătescu. Pe latura din stânga, cum veneai din gangul de la Decebal, era magazinul Pescăruș – Peștele de Mare. În continuarea lui era un magazin de marochinărie, o coafură-frizerie mare, apoi o librărie. Vizavi de chimicale, cum o luai spre piață, era Micro-Casa de Comenzi Gospodina, o ceasornicărie și alte câteva mici magazine.
Constantin Păduraru, profesor de Limba Română, acum pensionar, s-a născut pe Strada Iernii, fostă Gutenberg, cam pe unde este clădirea Romtelecom astăzi. Alături de Mihai, fratele mai mare cu șase ani, de care se ținea ca scaiul, a descoperit pitorescul mahalalelor din perioada postbelică și frumusețea bălților Bistriței.
„Strada Iernii trecea prin spatele teatrului și ținea (pe lângă Camera de Comerț, n.r.) până la intrarea în piață, în dreptul restaurantului Ciocârlia. Țin și acum minte mirosul micilor preparați de Nea Vasile Ciupitul. O nebunie la vremea aceea. Mâncai 2 mici și te săturai, așa erau de mari. Piața nu era locul nostru de joacă. Preferam să mergem în parcul mare sau la pescuit. Ne adunam acolo la sfârșitul verii, când se coceau pepenii.”
Intrarea în piață, din dreptul bisericii catolice, se făcea printr-un portic din lemn. Pe partea stângă era Str. Dobrogei, care ducea tot până la restaurantul Ciocârlia. Pe partea dreaptă era o străduță, pe care era Banca Agricolă și o unitate militară care s-a desființat. Rămăseseră niște corpuri de clădiri, ca niște hale, unde funcționa Clubul Armatei. Se făceau acolo antrenamente la baschet, lupte, box, înainte de Școala 5, cum coborai spre malul Bistriței.
„În față, după ce treceai de poarta din lemn, ca o insulă înconjurată de aprozare de stat, era Hala de carne. Cel mai cunoscut măcelar era unul Gașpar. Avea magazinul, cum intrai, în dreapta.” Ocolind insula, după Hala de fructe și legume erau tarabele din beton.
Despărțite de o străduță urmau tarabele din lemn, acoperite, unde veneau țăranii cu verdețuri. Tot în partea de nord a pieții erau grătarele și butoaiele cu murături. Mai era o grădină mai de mâna a doua, unde se servea bere, o frizerie și câteva case unde aveau ateliere de croitorie niște evrei.
În spatele lor era Școala 2, (Vivariul). În capătul pieții era Clubul Băncii Agricole, o farmacie și o tutungerie. Era să uit de Restaurantul cu autoservire Carpați, care avea și bar, a lui Herțanu. Cum mergeai spre Sf. Neculai, pe colț, vizavi a funcționat mulți ani un cabinet de microradiologie. După hala mare, în dreapta erau pepenii. Aceștia lăsau loc toamna târziu, grămezilor de varză, bună de pus la murat.
„Gașca noastră de pe Iernii era compusă din fratele meu mai mare Mihai, care era șeful. Îi spuneau gravida, că avea oleacă de burtă; Zgâlci jâdanul, care repara radiouri; Mișa jâdanul, care trăia din pomană că părinții lui țineau cu banii; Lică chiorul, care avea niște ochelari cât fundul de sifon și Titi găină, țiganul. Comunicam cu frânghii trase prin copaci, când aveam acțiuni.
Mai aveam un țigan, Traian, care ne învăța cum să furăm… pepeni. Erau grămezile imense. El se ducea în față. Cel mai mic pepene avea 8-10 kg. Îl lua în brațe și începea să-l încerce. Pârâie, nu pârâie. Îl plesnea, îl rotea, și cu piciorul, pac, când nu era omul atent, rostogolea altul în spate. Noi așteptam cum vine tâg, tâg, tâc, îl luam ca la rugby și-o ușcheam cu el. Pozne de copii. ”
Demolarea halei centrale a început prin 1976. Tarabele acoperite cu tablă au mai rezistat până în 1980. Începuseră deja lucrările la noua piață, care s-au finalizat în 1982. Din 1994, începe extinderea spațiului prin construirea de noi hale acoperite, dublându-se suprafața inițială. Va urma!
