Există două categorii de pensionari: Pensamărâtul și Pensprospero. Îmi este milă de pe ministereasa Muncii, cea care a scos pe gură numai niște schelete de minciună despre mărirea veniturilor pensamărâților, în apropiatul septembrie. Ne sugera chiar faptul că destinul i-a picurat în gene vocația de martir pe altarul pensamărâtului. E drept că, din când în când, anticipând că o vom privi ca pe o mincinoasă, zicea: „Colegii mei sunt atenți la economie”. Printre „colegi” s-ar putea număra și veșnicul iscălitor mioritic de bancnote, cel care folosește cerneală zămislită din vinul ales al podgoriilor sale, pentru a-și promova imaginea de anti-pensamărât. Mai e și Consiliul Fiscal, constituit din viitori pensprospero, care pune crosa la patina pensamărâților. Înainte de a apuca halca puterii, actualii guvernanți își asumaseră mărirea pensiilor. Făceau aluzie, drăgăliță Doamne!, chiar și la faptul că mărirea preconizată (40%) nu-i suficientă.
Acum, ne aflăm în situația caraghioasă în care Guvernul Orban II se plânge de greaua moștenire lăsată de guvernul Orban I și zice că pensamărâtul va trebui să-și conserve cu mare grijă resursele: cârja și pălăria primite cadou la festivitate de pensionare. Dacă n-a avut parte de așa ceva, nu-i rămâne decât să smulgă un băț dintr-un gard și să-și reactiveze celebra bască proletară. Și cu medicamentele ar putea rezolva problema: sunt medici generoși care sugerează ca leac doar plimbările în natură.
În vremea asta, cu tot arsenalul politic și juridic din dotare, actualul și viitorul pensprospero își conservă și-și dolofăneesc pensiile-tezaur. Iar johann-orbanismul flutură sadic o glumă pe care numai cei cu IQ liliput o pot gusta: pensiile pensamărâților sunt sănătoase, întrucât se țin mai bine decât pensionarii; nu se schimbă cu anii! Ele sunt doar peticite, ca vai de mama lor; petic peste petic.
