Covid, dihania nevăzută, e mofturoasă rău. Guvernanții au încercat, în fel și chip, s-o dreseze; aproape ca la circ. Au biciuit-o științific, folosind măști, izolete, bancuri cu izoleta, medici și arest preventiv la domiciliu, dar tot sturlubatică a rămas. Uneori, armata a fost scoasă din cazărmi, ca s-o sperie de moarte, dar dihania a pupat sfidător baioneta și a continuat să-și implementeze proiectul. Au sărit în ajutor statisticienii, cu grafice sofisticate, dar nevăzuta a chicotit. Când ministrul Sănătății a speriat-o cu graficul graficelor – un val cu două cocoașe – și cu un trend care părea evadat de la Socola, l-a sfidat cu-n hohot rar de râs. Nici încercarea supremă de sufocare, zămislită în laboratoarele de la Cotroceni, cu formule de calcul sofisticate care se bat cap în cap, n-a convins-o pe dihanie că suntem un mediu kafkiano-ionescian, motiv pentru care ar trebui s-o ia la sănătoasa.
Înțeleg că suntem, ca băcăuani, în topul preferințelor Covidului. E un mister, desigur. De vreme ce au fost stabilite științific și respectate riguros, conform manualului de sufocare, toate normele de prevenție și de atac devastator asupra acestui inamic, poți să reproșezi ceva, cuiva? Pe unde o sta pitit nenorocitul acesta, Dumnezeule? Pe lângă pubelele pestilențiale ale așezări și-n zumzetul țânțarilor? Prin parcurile luate cu asalt de către țânci, bunici și părinți? Pe terasele doldora de înghesuială și veselie? Prin flegma strămoșească a trotuarelor? Prin marketurile în care medicii temperaturiști nu refuză nimănui intrarea? Prin instituțiile publice în care masca este purtată la cot, după moda pieilor roșii care se făleau cu scalpurile dușmanilor înșirate la gât?…
Întrebări retorice, desigur. Toți știm pe unde stă pitit ucigașul, dar ne place să jucăm rolul de ființe nemuritoare. Moartea și nenorocirile îi curtează mereu doar pe alții, nu?
