3 februarie 2023
-1.1 C
Bacău

,,Pe mine, Leibniz m-a convins: aceasta este cea mai bună lume dintre lumile posibile. Dacă era posibilă alta, o aveam deja”

HomeActualitate,,Pe mine, Leibniz m-a convins: aceasta este cea mai bună lume dintre lumile posibile. Dacă era posibilă alta, o aveam deja”

,,Pe mine, Leibniz m-a convins: aceasta este cea mai bună lume dintre lumile posibile. Dacă era posibilă alta, o aveam deja”

  • Interviu cu lect. univ. dr. Alina Cornelia CĂPRIOARĂ, psiholog, autor, fondator al Academiei C.L.A.R, trainer pe programele C.L.A.R. individual și de grup, C.L.A.R. Training (open, corporate)

– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l sculptați în operă?

– Valoarea cuvântului vine din relația lui cu realitatea pe care o exprimă. Avem câteva situații standard. 1. Cuvântul este conectat la realitatea pe care o exprimă și atunci valoarea constă în capacitatea lui de a conecta cititorul la o lume; 2. Cuvântul ratează realitatea și atunci nu are valoare, este un bla, bla pe care se poate proiecta ceea ce avem nevoie să fie, eventual; 3. Cuvântul falsifică realitatea; în acest caz, cuvântul are valoare pentru cel care are scopul de a-l îndepărta pe celălalt de la realitate.



Pentru mine, cuvântul agresează realitatea din dorința de conectare. În sculptură, atunci când vrei să transmiți un mesaj sau, poate, doar să dai o formă unui material brut, folosești o daltă (și nu o folosești chiar cu blândețe) ca să ajungi la ideea dorită. Vocalele și consoanele au pentru mine același rol, de a agresa realitatea din setea de sens. Ciocănesc realitatea, o caut, insist, îi dau forme noi, iar și iar. Din lupta acesta iese ceva nou, uimitor, dar realitatea de dincolo de cuvinte este adesea bruscată, frustrată, siluită chiar de imposibilitatea de a fi exprimată prin vocale și consoane. Îmi doresc o relație mai blândă între cuvintele mele și realitățile mele. Să se întâlnească din rezonanță, nu din efort și agresiune ca în Patul lui Procust. Deocamdată nu sunt acolo, încă mă lupt să exprim exact ceea ce văd, cred sau simt.

–  Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

– Fiul risipitor sunt eu. Fiul risipitor a greșit, a pierdut, a regretat, a învățat, și-a cerut iertare și s-a întors acasă. A murit și a reînviat cum a definit tatăl său experiența. Acest lucru înseamnă că a trăit, și-a asumat existența,            și-a căutat identitatea proprie, diferită de cea a familiei lui. Acest lucru l-a transformat, l-a învățat, l-a conștientizat cu privire la cine este și la care sunt valorile lui.

Fratele fiului risipitor a respectat regulile, a muncit, s-a conformat standardelor, a ascultat. Decizia lui l-a făcut să rămână cu ceea ce știa deja, era deja. Nu este ceva rău, mai puțin sau nenecesar. Doar că eu prefer mai degrabă greșeala decât conformismul. Aleg schimbarea în detrimentul acceptării. Căutarea riscantă o prefer siguranței convingerii, iar, pentru mine, necunoscutul este mai atrăgător decât zona de confort.

– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

– Mai tot timpul. Are un sistem de feedback fabulos. Comunicăm prin ceea ce se întâmplă, ca reacție la intențiile mele. Decât șuetă, aș numi joc existențial ceea ce se întâmplă între noi. Jucăm jocul acela în care se ascunde un obiect, iar cel care știe locul ghidează pe cel care îl caută cu  cuvintele rececald. Zice rece când se îndepărtează și cald când se apropie. Eu caut diverse obiecte, existențial vorbind, iar el îmi zice cald, când îmi validează căutarea prin sincronicitate, ușurință, flow. Îmi zice rece, când îmi invalidează intențiile prin de-conectare, greutate. Nu știu dacă se înțelege sau se poate explica, dar e cam așa: îmi vine o idee, fac câțiva pași în direcția ei, apoi ascult vibrația realității. Îmi imaginez că, dacă vine ceva de la realitate înspre ceea ce vreau, e o binecuvântare. Dacă nu vine, îmi imaginez că mă îndepărtez de ceea ce are nevoie să se manifeste prin mine și mă opresc. Atunci începe șueta cu Dumnezeu. Cercetez de ce nu-i bine ceea ce vreau, ce sens are una sau alta din situațiile care se creează în jurul meu. Mă simt conectată la părerea LUI/ a realității/ a sinelui meu profund. Numele LUI depinde de sistemul de referință în care mă aflu: psihologie, gnoseologie, ontologie, religie.

Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

– Raiul este pace și iadul este vinovăție pentru mine. Raiul și iadul sunt experiențe cotidiene care pot fi proiectate și pe viața de apoi. Eu sunt mai conectată la viața care ESTE; acum. Nu știu nimic despre viața de apoi. Iadul este despre suferință, regrete, chin. Raiul este despre acceptare, confort, siguranță. Nu aș zice că iadul nu are beneficii și că prefer raiul. Iadul este busolă pentru rai. Le văd valoarea ambelor experiențe. Una se simte bine, iar cealaltă ne face bine, ghidându-ne către un bine din ce în ce mai profund.

– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

– Când am trădat, credeam că fac altceva. Uneori, credeam că fac dreptate, că era un dezechilibru care trebuia remediat. Alteori, am crezut că sunt conectată la un adevăr interior profund care se cere exprimat. După un timp, dacă identificam un act de trădare, îmi părea rău pentru suferința creată, dar tot corectă mi se părea perspectiva mea. Sunt absolut convinsă că așa a fost și când am fost eu cea trădată. Cine știe ce act de justiție făcea cineva, iar eu credeam că e trădare. Mă amuză cuvântul trădare. Oamenii îl folosesc grăbit și inexact, din câte am observat eu. Doar ca să regleze anxietatea interioară creată de decizii neașteptate și neconvenabile ale celorlalți, ca o scuză, să fie siguri că nu este vina lor.

– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

– Când eram mai tânără și mai arogantă, aș fi avut tot felul de idei despre cum ar trebui să fie lumea și omul. Acum, sunt uimită de sensul perfect al imperfecțiunilor. Nu aș cârpi nimic. Este perfect așa cum este de imperfect tot ceea ce este. Iluzia că am putea face mai bine este a celor de pe margine, a celor care nu își asumă facerea. Este ca atunci când, de pe fotoliu, un microbist este convins că ar fi înscris dacă ar fi fost în teren. Pe mine, Leibniz m-a convins: aceasta este cea mai bună lume dintre lumile posibile. Dacă era posibilă alta, o aveam deja. Atunci când contemplu ceea ce a fost făcut, doar respir și observ ceea ce a fost posibil. Îmi place. Mă uimește și mă bucură. Și cerul, și pământul, și apa, și uscatul. Dar, mai ales, omul.

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? din Blaga, Vei plânge mult ori vei zâmbi?…  Am avut multe tulburări în contextul lecturilor mele de la presocratici până la postmoderni. Dar, când am citit această întrebare, m-am oprit aproape din respirat câteva secunde bune. Pe vremea aceea, credeam că binele și răul sunt separate. Nu puteam concepe o colaborare între extremele acestea. Versul acesta mi-a scurtcircuitat convingerea. A fost ca și cum mi-ar fi spus că este mai mult decât o colaborare, este o relație de co-dependență între bine și rău. Nu se poate binele fără rău. Mai mult, binele își are originea în rău, pentru că, da, numai în lacuri cu noroi cresc nuferi. Mai târziu, am înțeles și integrat această posibilitate. Posibilitatea ca noroiul să susțină creșterea și existența nuferilor. Am văzut cu ochii mei cum o greșeală poate crea o competență, un conflict poate genera  conectare emoțională, un eșec poate contribui la un succes, o cădere la o înălțare. Între timp, am făcut loc în mintea mea pentru paradox, ambivalență și completitudine.

Alte titluri
Alte titluri

Opinii
Opinii

Ultimele știri