Cu greu se mai poate uita tragedia care a marcat pentru totdeauna viața comunității din satul Ferăstrău-Oituz, din județul Bacău. În noaptea de 1 spre 2 aprilie 1984, ora 2:30, o explozie devastatoare a zguduit liniștea locuitorilor. Conducta magistrala Est II, care trecea prin apropierea satului, a cedat brusc, declanșând un infern ce avea să-și lase amprenta tragică asupra întregii regiuni.
Efectele exploziei au fost cumplite: un tronson de conducta în lungime de 10 metri, cu o greutate de aproximativ 3 tone, a fost aruncat la o distanță de 15 metrii, formând un crater adânc de circa 5,5 metri și un diametru de aproximativ 20 de metri. Dar cea mai grea greutate a fost suportată de locuitorii satului și de casele lor.
Zeci de case au fost mistuite de flăcări, iar proprietarii acestora au fost arși de vii, fără șansă de scăpare. Mulți au fost găsiți în beciuri, încercând zadarnic să se protejeze de furia exploziei, în timp ce alții au fost găsiți pe dealuri, în încercarea lor disperată de a scăpa. Impactul a fost devastator, iar consecințele, ireparabile.
Dar tragedia nu s-a oprit la aceste pierderi umane și materiale. Operațiunea de intervenție a fost îngreunată de un factor crucial: reacția operatorului de serviciu de la Mediaș. În loc să acționeze în mod corespunzător, acesta, cedând emoțiilor, a exacerbant situația, alimentând focul cu și mai mult gaz. Astfel, două reactoare au fost folosite pentru a înteți flăcările, în loc să fie utilizate pentru stins incendiul.
Detaliile tehnice nu fac decât să adâncească drama acestei tragedii. Conducta magistrală, cu un diametru de 28 de inci (711,2 mm), a fost construită din țevi de oțel X60, conform specificației tehnice API5L, produse în Iugoslavia. Această conductă, împreună cu altele din zonă, a fost expusă unui risc ridicat încă din anii precedenți, mai ales în contextul unor evenimente naturale extreme, precum viiturile din 1975, care au afectat regiunea în mod semnificativ.
Cu toate acestea, în ciuda avertismentelor evidente și a necesității unei întrețineri și modernizări constante, se pare că infrastructura a fost lăsată în paragină. Astfel, când tragedia a lovit, nu exista un plan solid de intervenție și remediere a situației.
Acum, la 40 de ani de la acea zi fatidică, satul Ferastrau-Oituz încă își plânge victimele și își amintește de momentul care a schimbat cursul vieților lor pentru totdeauna. Tragedia servește drept memento pentru importanța investițiilor în siguranța infrastructurii, precum și a necesității unei intervenții responsabile și prompte în fața unor astfel de situații critice. Dincolo de statisticile și detaliile tehnice, rămâne amintirea dureroasă a celor care și-au pierdut viața într-un mod atât de tragic și nedrept.
