De duminică, 25 august 2013, localitatea Băcioiu, din comuna Corbasca, judeţul Bacău, a intrat în istorie: aici a fost sfinţită cea mai mare biserică pentru rromi din ţară. Are două hramuri – „Izvorul Tămăduirii“ şi, respectiv, „Sfinţii Mihail şi Gavril“ – şi este încredinţată, spre slujire, preotului Vasile Aron Spridon, de etnie rromă.

Numele satului a apărut consemnat în două chipuri: cu şi fără u final. A fost prilejul unei incursiuni lexicografice pentru a stabili adevărul sau măcar pentru a afla etimologia cuvântului.

Ca substantiv propriu – nume de localitate, deci – nu apare decât în judeţul Bacău, recunoscut de „Indicatorul comunelor urbane şi rurale din regatul României“ (1887), de „Nomenclatura cătunelor şi comunelor rurale şi urbane din România…“ (1889) ş.a., până la „Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R.“ Diferenţele de structură literală sunt puţine: 26 de lucrări juridice notează forma Băcioiu(l) (de la 1887 până la 1968), una (1929) Bacioiu(l), tot una Băcoiu(l) (1974), şapte Băicioiu(l) (de la 1887 până la 1912), iar patru Băicoiu(l) (de la 1913 la 1956). O fostă moşie de lângă satul Schitul Duca (Iaşi) s-a chemat Băcioaia şi a fiinţat cu acest nume de la 1807 până la 1854. (Tezaurul toponimic al României. Moldova, de unde am preluat datele, susţine că satul Băcioiu aparţine de comuna Corbeasca şi nu Corbasca, aşa cum ştim cu toţii.) În forma Băcioiu mai apar nume de locuri în zonele Buzău şi Adjud („Toponimia românească“, de Iorgu Iordan).

Ca nume comun, este consemnat de „Dicţionarul limbii române“ (1913) ca fiind un derivat de la cuvântul de bază baci, cu sufixul augmentativ -oi. (Un amator de etimologii fanteziste ar vorbi de substantivul oi, dat fiind înţelesul primului component, încurajat şi de femininul băcioaie.) În Banat, apărea şi în forma băcionu/băcioniu. Indicaţia din Dicţionarul Academiei era pentru rostirea în două silabe: bă-cioiu, cu un u scurt, care apoi s-a afonizat. A fost reactivat, ca vocală de legătură, odată cu apariţia toponimului Băcioiul, redus la Băcioiu, forma de azi. Locuitorii spun însă, în majoritate, Băcioi, conform legii minimului efort.

Marile dicţionare (DEX, NDULR, DEXI) nu înregistrează derivatul băcioi. În schimb MDA (2001), recunoscându-l ca învechit şi regional, îl şi explică: „proprietar al laptelui dintr-o stână“. B.P. Hasdeu îl cuprinde în al său „Etymologicum Magnum Romaniae“ (1887), împreună cu băcie „stână“; „colibă a ciobanilor“; „dijmă în brânză“; „meseria de baci“.

Povestea baciului, de la care avem băcioiul, e lungă. Numele ciobanului care conduce o stână se găseşte în toate limbile popoarelor din jurul teritoriului românesc Al. Rosetti), dar B.P. Hasdeu îl consideră un cuvânt autohton (deşi dicţionarele nu renunţă la etimologia necunoscută). În sens figurat, e sinonimul conducătorului („Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe“ – Apus de soare, de B. Delavrancea). Alt sens („cel care câştigă şi are dreptul de a arunca primul arşicul“ – la jocul de arşice) nu se îndepărtează prea mult de sfera semantică a liderilor.

Întoarcerea la originarul toponimic Băcioiul este exclusă, aşa că deocamdată scriem, corect, Băcioiu, dar rostim sbăcioit, în perspectiva celei de-a doua afonizări.

La început de toamnă, piaţa este un adevărat spectacol de forme şi de culori. Îmi place să trec zilnic pe acolo, uitându-mă, curioasă, pe la toate tarabele. Nu fac cine ştie ce cumpărături şi nu mă preocupă aprovizionarea de toamnă, neaparat, dar, vorba unei simpatice fetiţe dintr-o reclamă, nu mă pot abţine. De la a-mi face rondul prin piaţă, luând câte puţin din te miri ce.

Ieri, de pildă, am văzut nişte căpăţâne de conopidă de toată frumuseţea, amintindu-mi ce a zis Mark Twain despre crucifera cu pricina: „nu e altceva decât o varză cu studii superioare”. Se referea, desigur, la multiplele calităţi ale conopidei, care e doldora de vitamine şi vindecă multe boli. Vorbind de varză, conopidă, dar şi de studii superioare, gândul mi-a zburat Ia un năstuşnic iepuraş, personaj al unei savuroase anecdote pe care am citit-o nu mai ştiu în ce revistă. Am reţinut doar că era spusă de un universitar cu simţul umorului. Ceea ce am apreciat.

Voi reproduce această anecdotă, o mică fabulă, de fapt, care e foarte actuală, având mult tâlc, şi o evidentă bătaie politică. Povestea se învârteşte în jurul unui doctorat, dar, după cum preciza cel care o istorisea, se potriveşte de minune situaţiei politice mondiale şi raporturilor dintre Uniunea Europeană şi SUA. Ei bine, se spune că, într-o bună zi, un iepuraş vesel nevoie mare, colindând pădurea, dă nas în nas cu o vulpe.

Cumătra, curioasă din fire, îl întrebă care este motivul veseliei sale. Iar iepuraşul, foarte mândru, îi răspunse că s-a înscris la un doctorat cu tema „Cum să tragi o piele de pe vulpe”. Roşcata nu-i dă crezare, drept care iepuraşul o cheamă într-o grotă, ieşind apoi de acolo, la puţin timp, cu trofeul, pielea vulpii. După care îşi continuă drumul prin pădure, întâlnindu-se cu lupul şi cu ursul. Iar povestea se repetă şi cu aceştia.

Dar, când iepuraşul flutură victorios şi pielea ursului, în spatele său se iveşte, falnic, un leu, care zice: „desigur, tema tezei de doctorat este cât se poate de importantă, şi a fost tratată cum se cuvine, însă trebuie avut în vedere şi conducătorul ştiinţific”. Morala e cât se poate de simplă, lesne de înţeles pentru orişicine. Cum că nu se prea poate face nimic fără un „conducător ştiinţific” care, întotdeauna, o să-şi ia partea leului.

Un adevăr vechi de când lumea. Pe care, doar unii megalomani ridicoli (nişte bieţi iepuraşi, în fond) îl uită sau se fac că îl uită, ca să arunce praf în ochii celor naivi şi creduli.

Sfânta Biserică Ortodoxă a rânduit ca în prima lună a anului bisericesc, ce începe pe data de 1 septembrie, să fie sărbătorite două dintre cele douăsprezece praznice împărăteşti ce împodobesc cununa anului. Astfel, pe 8 septembrie am prăznuit Naşterea Sfintei Fecioare Maria, iar pe 14 septembrie, marele praznic al Înălţării Sfintei Cruci.

Acest praznic aminteşte tuturor un fapt istoric petrecut în anul 326, atunci când Sfânta Împărăteasă Elena, după ce a descoperit în Ierusalim Crucea Mântuitorului, a înălţat-o împreună cu patriarhul Macarie înaintea poporului spre a fi slăvită de toţi, dar aminteşte totodată de importanţa duhovnicească a Crucii, drept altar pe care s-a adus Jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu, drept armă nebiruită ce le-a fost dată creştinilor în lupta cu diavolul şi cu ispitele ce vin de la el.

Tocmai pentru a întări acest înţeles duhovnicesc, Sfânta Biserică a rânduit ca atât duminica ce precede, cât şi aceea ce urmează acestui mare praznic al Înălţării Sfintei Cruci, să se afle în directă legătură cu el, atât prin denumirile ce le poartă în calendar, cât şi prin pericopele evanghelice ce sunt citite la Sfânta Liturghie. Textele liturgice care se citesc în toate aceste zile de sărbătoare sunt printre cele mai dense şi mai pline de înţelesuri cu privire la rostul Crucii în viaţa creştinilor, fiind trasată calea şi stabilite condiţiile ce trebuie respectate de toţi cei ce vor să se mântuiască, să-şi însuşească roadele jertfei de pe Cruce a Mântuitorului.

Aflăm astfel că pentru a păşi pe calea mântuirii, pentru a-I urma lui Hristos, este necesar în primul rând să alegem, pe deplin conştient şi în deplină libertate, să urmăm acest drum, această cale: “Cel ce voieşte să vină după Mine…”. Libertatea este darul cel mai de preţ pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor şi noi putem alege să credem sau să nu credem în Hristos, pentru că suntem liberi. Odată ce am ales în deplină libertate să urmăm calea lui Hristos, aflăm că o primă condiţie pentru a păşi pe aceasta este lepădarea de sine: “…să se lepede de sine…”. A renunţa la sine nu înseamnă a renunţa la propria personalitate, la propria identitate, ci înseamnă a renunţa la tot ceea ce este rău în noi, la tot ceea ce ne îndepărtează şi ne izolează de ceilalţi şi de Dumnezeu, menţinându-ne în robia păcatului şi în limitele propriului egoism.

Cea de a doua condiţie pusă de Iisus celor ce vor să-l urmeze este “…să-şi ia crucea…”. Toţi trebuie să purtăm pe umeri, asemeni lui Hristos, o cruce, pentru că viaţa în lumea aceasta este o luptă permanentă cu păcatele, cu ispitele, necazurile, bolile şi moartea, dar lupta aceasta trebuie purtată cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu.

Acceptând în mod liber să renunţăm la interesele noastre egoiste, acceptând să ne purtăm crucea şi să lucrăm la propria mântuire, nu facem altceva decât să împlinim şi cea de a treia condiţie pusă de Iisus celor ce vor să se mântuiască: îi urmăm Lui. Dacă modelul vieţii noastre este Iisus, dacă în tot ceea ce credem şi în tot ceea ce facem îi urmăm Lui, cu siguranţă suntem angajaţi pe calea cea bună, calea crucii care ne conduce la mântuire.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Cele trei parabole prezentate în Evanghelia duminicii a XXIV-a de peste an (parabola oii regăsite, parabola drahmei regăsite şi parabola fiului risipitor) constituie răspunsul pe care Isus îl oferă fariseilor şi cărturarilor, indignaţi de faptul că el „se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei” (Lc 15,2). În mentalitatea iudaică din acel timp, faptul de a sta la masă cu cineva însemna a fi în comuniune cu el şi amintea de caracterul sacru prin care se legau prieteniile, se extindeau gradele de rudenie şi se dezvoltau alianţele. În felul acesta, Isus promova o relaţie de familiaritate şi de solidaritate cu cei pe care fariseii şi cărturarii îi considerau pleava societăţii şi devenea tovarăşul lor de masă. Această apropiere a lui Isus de cei păcătoşi îi lăsa perplecşi până şi pe cei bine intenţionaţi, care se întrebau: „Cum poate acesta să vestească împărăţia lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să iubească şi să frecventeze tocmai această mulţime îndepărtată de Dumnezeu?”

Pentru a înţelege răspunsul lui Isus este nevoie să subliniem ceea ce sfântul evanghelist Luca ne aminteşte la început, şi anume că „vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus, ca să-l asculte” (Lc 15,1). În persoana lui Isus, cei păcătoşi descopereau în sfârşit un cuvânt de mângâiere şi pentru ei, care nu puteau respecta Legea atât de categoric precum fariseii şi cărturarii. Ei se apropiau de Isus mai ales pentru că, în bunătatea persoanei sale şi în noutatea mesajului său, simţeau aproape mântuirea lui Dumnezeu.

Mesajul transmis de Cristos prin intermediul celor trei parabole este tocmai milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul oricărei milostiviri şi, pentru că nu se ruşinează de păcatul omului, cu iubirea sa binevoitoare de adevărat păstor, el merge în căutarea omului pierdut în meandrele vieţii şi înşelat de dezordine şi păcat. Cu aceeaşi hărnicie cu care femeia sârguincioasă îşi caută moneda pierdută prin casă, şi Dumnezeu merge în căutarea omului păcătos. Cu aceeaşi îngrijorare cu care un tată bun aşteaptă întoarcerea acasă a fiului mai tânăr, şi Dumnezeu aşteaptă convertirea omului.

Iar toate acestea au ca rezultat efectiv bucuria: „Tot aşa va fi bucurie şi în cer pentru un păcătos care se converteşte, mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Atât păstorul, cât şi femeia simt nevoia de a împărtăşi vecinilor şi prietenilor satisfacţia pentru oaia regăsită şi pentru moneda recuperată. Şi parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv, ca o prefigurare a iubirii lui Dumnezeu, culminează cu un cântec de bucurie; e bucuria fiului care a regăsit casa tatălui şi deci viaţa demnă de fiu al tatălui, care îl îmbrăţişează din nou cu nespusă bucurie (cf. Lc 15,20-24).

Evanghelia de astăzi ne ajută să descoperim misterul milostivirii lui Dumnezeu şi forţa regeneratoare a iubirii sale, pentru că iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă este cu adevărat un dar de iubire şi o experienţă de viaţă nouă care izvorăşte din iubirea divină. Numai dacă vom trăi în mod real şi profund o astfel de experienţă a iubirii lui Dumnezeu, vom fi în stare să înţelegem ce înseamnă a fi iertaţi de Dumnezeu şi a fi primiţi la pieptul său de Tată milostiv.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău