TINERI ŞI ANORTOGRAFICI. De toată lauda, dar şi de toată spaima decizia juriului Festivalului-Concurs de Creaţie Literară (Adrian-Dinu Rachieru, Paul Aretzu, Simona-Grazia Dima, Sabina Fînaru şi Victor Munteanu) de a nu acorda premiile I, II şi III, ci doar o menţiune la secţiunea Poezie. (La Proză, Teatru, cam aceeaşi situaţie.) Surprinde categoria din care fac parte aspiranţii la glorie: „Scriitori care nu au debutat editorial, până în 35 de ani“. (În acest caz, chiar termenul scriitori devine impropriu.) Primii doi evaluatori, de exemplu, reprezintă critica şi istoria literară (Adrian-Dinu Rachieru), respectiv publicistica de profil (Paul Aretzu este redactorul-şef al revistei „Ramuri“ de la Craiova). Noi le-am sugera „poeţilor“ să nu mai pună niciun semn de punctuaţie (se poartă „punctuaţia albă“, cum i-am spune), dar ce ne facem cu al doilea/al treilea i, cu cratima, cu ortografia adică? Usturătoare (sau nu?) lecţia juriului! Rămâne ca în 2014 aceiaşi tineri ori să se apuce de învăţat limba română, ori să se orienteze spre jurii literare concesive…

ŞI ROMÂNA ARE ISTORIA EI. „Câţi dintre noi mai ştim câte dialecte are limba noastră şi care sunt acestea, după ce s-au desprins din româna comună?“ Întrebarea nu a fost pusă într-o sală de clasă dintr-un liceu cu profil umanist şi nici în amfiteatrul unei facultăţi de litere, ci este introducerea lui Ionuţ Dragu, redactor la Radio România Actualităţi (2 oct. 2013, ora 12,13, emisiunea „România împreună“), la un reportaj de excepţie. Claudiu Pădurean, corespondent RRA, a prezentat, după un comentariu mustind de informaţie, dialogul purtat cu unul dintre ultimii istroromâni care mai trăiesc în Croaţia, Iosif Glavina. Chiar dacă e tot mai greu să recunoaştem în cuvintele acaparate de alte limbi măcar o secvenţă din româna primitivă comună, acea părticică e sfântă!

5 în 3. „În numele rubricii sunt cinci cuvinte, nu trei, cum apar în scris. Greşelile sunt intenţionate – *Scriemi *ceai auzit! –, ca noi să învăţăm în primul rând să scriem corect“, a spus Mihai Belciu, preşedintele Ligii Studenţeşti Bacău, pe 5 oct. 2013, când a fost lansat Radio UNSR. Cheia e simplă, îmi venea să zic, aflându-mă în Aula „Vasile Alecsandri“, unde s-a derulat evenimentul: -mi, şi -ai pot fi înlocuite cu eventuale perechi – -ne, -i etc. (Scrie-ne, Scrie-i) şi -a, -au (ce-a, ce-au). Din aceeaşi familie de lingvistică mediatică fac parte emisiunile „Doar o vorbă *săţ-i mai spun“ şi „Merge *şiaşa?“

LIMBA ROMÂNĂ NU E SPORT EXTREM. „A sluji radioul public înseamnă înainte de toate a stăpâni foarte bine limba română“, a subliniat Teoharie Coca-Cosma, invitatul lui Alexandru Rusu la „Maraton de duminică“ (29 sept. 2013, RRA). Ni-l amintim pe distinsul crainic de la transmisiunile de pe stadioane, ceea ce ne face să credem că a vorbi corect româneşte este un exerciţiu de întreţinere şi nu un sport anume.

AJUTOR PE JUMĂTATE. „Nemţii au inventat stiloul inteligent: semnalează cuvintele scrise greşit şi le corectează“, aflăm de la RRC (6 oct. 2013). Deocamdată aceste instrumente-minune sunt programate pentru germană şi engleză, dar vor fi realizate adaptările pentru încă 40 de limbi. Ar trebui să ne bucure perspectiva includerii limbii române printre fericitele 40, dar mă îndoiesc că ajutorul e deplin. Dacă Petrache Poenaru a inventat în secolul al XIX-lea stiloul clasic, poate tot un român ar trebui să născocească tehnica de a pune sau – la fel de greu – de a anula virgula dintre subiect şi predicat ori de a adăuga al treilea i în sintagma propriii suporteri.

Unul dintre prietenii mei, medic stomatolog, om cu păreri personale limpezi, întemeiate pe raţiune, logică şi bun-simţ, cu care mai discut despre una-alta când merg la el, la cabinet, îmi spune, în timp ce deschisese televizorul pe ecranul căruia se agitau nişte june cântăreţe, că el nu înţelege de ce sunt alea în chiloţi.

Zice că el vrea să asculte muzică, melodiii, nu să vadă nişte domnişoare în chiloţi, ţinută potrivită pentru gimnastică sau circ, altfel de manifestări decât cele muzicale, cred că veţi fi de acord. Şi conchide sec: cântat în chiloţi, melodii de doi bani. Cu firea lui onestă, domnul doctor nu suportă nici un alt lucru, de prin anumite reclame, de pildă, la Recapil, o soluţie pentru regenerarea părului capilar. Acolo, imaginea unui tip cu chelie este urmată de una în care, ca prin minune, părul crescuse. Numai că în poză e o altă persoană.

E o înşelătorie clară, carevasăzică, iar el spune că ar interzice aşa ceva, că nu ar da drumul la reclame mincinoase, pentru că nu-i corect să-ţi baţi joc de buna-credinţă a oamenilor. Din nefericire însă, în realitate aşa stau lucrurile, şi suntem minţiţi şi înşelaţi pe toate cărările şi pe toate căile. Nu ştiu ce se întâmplă, dar parcă bate un vânt de sminteală, iar printre noi au început să circule nişte fiinţe ciudate, un soi de mutanţi.

Eu mă gândesc de ceva timp în mod serios la asta, şi simt un frison rece pe şira spinării. Şi chiar zilele trecute, citind nişte articole despre alegerile de la Uniunea Scriitorilor, îmi văd confirmată temerea.

Reproduc câteva fraze din rubrica lui Gabriel Chifu, Puzzle, din „România literară”. Siderat, constat – şi acesta e un adevăr irefutabil!- că a apărut printre noi o specie nouă, un fel de mutanţi. Sunt colegi cu noi de Uniune: oameni nepreocupaţi de propria lor desăvârşire auctorială, aflaţi în neîncetată ofensivă şi expansiune, fără codul onoarei şi al gratitudinii, fără măsură şi fără ruşine, fără interioritate şi îndoială de sine, care astăzi te îngroapă în ditirambi şi mâine, cu tot atâta convingere, fără să clipească, te scufundă în zoaie, după interes, oameni-giruetă… Autorului respectivelor amare rânduri aceste făpturi îi apar ca făcute din cauciuc, plastilină, silicon (ca domnişoarele tunate de la televizor), încât ajungi să te întrebi dacă mai au ceva din natura umană. Vorba aia, trist dar adevărat. Cu astfel de oameni-giruetă, oribili mutanţi, ne întâlnim tot mai des.

Cornel Galben – poet, critic şi istoric literar, jurnalist, manager media, director/consilier de editură, redactor-şef de reviste, autorul a 18 cărţi aplaudate – este, de la sfârşitul anului trecut, vieţuitor al mănăstirii Sfântul Ioan Casian, Dobrogea.

Marea sa evadare este argumentată moral: „Eu am ratat multe (…), nu vreau să ratez şi mântuirea din pricina scrisului. E drept că m-am ales cu nişte cărţi, dar cine va mai şti de ele după câţiva ani? Unele au fost citate, totuşi, ca sursă bibliografică, aşa că mai sunt ceva speranţe, deşi gloria asta lumească n-are valoare..”.

Sub auspiciile unui moto emoţionant –„Rămân sub jugul cel bun al Domnului, pentru a scăpa de jugul cel rău şi greu al lumii acesteia”(Sf. Efrem Siriul) – editura PIM (2013) îi publică volumul „Ultima sută”, un ultim jurnal (1 iunie -31 decembrie 2012) „care dă seama de încercările şi zbaterile legate de schimbarea la care am sperat atunci când mi-am luat crucea şi am pornit spre necunoscutele căi ale Domnului”(C.G.). În acest interval a completat „fişe de autori”, a fost asediat de scriitori („Mă simt ca un prizonier”…), cu manuscrise, proiecte editoriale, completări la bibliografii, dar şi de grijile cele lumeşti raportate la clarificarea unor aspecte juridice ale proprietăţii, la nivelul familiei.

În aşteptarea evadării de sub „jugul cel greu şi rău”, exigenţa sa nu are frontiere: „…vizita P.S. Ioachim Băcăuanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, mi-a adus aminte de fastul fals al vizitelor prezidenţiale, deosebirea constând în faptul că steguleţele au fost înlocuite cu garoafe roşii”.

Apoi, amar, îl citează pe Aristotel: „Se pare că aspiraţia spre onoare face ca majoritatea oamenilor să dorească mai mult să fie iubiţi decât să iubească, de unde şi toleranţa lor faţă de linguşire…” 24 noiembrie, ziua „ieşirii din lume”: „…am intrat în… pâine, părintele trimiţându-mă să trag clopotul de 40 de ori, vestind începerea vecerniei, pe parcursul căreia am şi citit la strană”. Începe acomodarea cu noua lume: „Trebuie să pun burta pe carte şi să învăţ tot tipicul, altfel mă voi face de toată băcănia”, „E destul de straniu să ştiu că nu mai depind de banul meu şi că de fiecare dată va trebui să îi cer de la stareţ”, „Nu m-am familiarizat nici cu limbajul din Ceaslov şi tocmai de aceea va trebui să fiu mult mai sârguincios şi, treptat, să-mi iau gândul de la cele lumeşti, dedicându-mă cu toată fiinţa celor trebuitoare sufletului”… Cât va dura această tranziţie?…

„Ultima sută”, cartea unui dramatism moral rar, cartea Deciziei unei vieţi, istoria nefardată a unei „ieşiri din lume”, a abandonării de către un Om, care a fost/este o Voce a comunităţii mirene, a acestui univers în care, după cum mărturiseşte, „gloria asta lumească n-are valoare..”. După ultima pagină a cărţii lui Cornel Galben – călugărul de azi de la mănăstirea Sfântul Ioan Casian– obsedant, te caută gândul cel ştiut, dar atât de mult neluat în seamă de mulţi dintre noi, cei aflaţi în căutarea unei amărâte/efemere glorii lumeşti: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” Dar, sclavi ai deşertăciunii fiind, de „jugul cel greu şi rău” puţini ne putem lipsi…

…Dacă scrisul vindecă traume, dacă omul e o fiinţă povestitoare, iar scrisul este o bucurie, nu cred că, vreodată, Cornel Galben se va despărţi de Condei. Sunt atât de buni prieteni, Condeiul se simte atât de minunat în preajma sa, încât chiar el, Condeiul, nu-l va lăsa pe Cornel să se îndepărteze de el. Pentru oameni precum Cornel Galben, scrisul este ca un sport de contact: poţi fi rănit, dar îţi place. O fi aici ceva din deşertăciune, deşertăciunea deşertăciunilor, dar este cea mai inofensivă, cea mai puţin păcătoasă dintre toate deşertăciunile lumii.

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuieşte în fiecare an pe 26 octombrie pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi dintre mucenicii creştini care, urmând lui Hristos şi slujind oamenilor, şi-a dat viaţa pentru învăţătura creştină. Sfântul Dimitrie a trăit la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea al erei noastre creştine.

El s-a născut în partea de răsărit a Imperiului Roman, în provincia Iliria, în casa voievodului din cetatea Solunului – Salonicul de astăzi – oraş situat în partea de nord a Greciei.
Marele Imperiu Roman era condus în acea vreme de cunoscutul prigonitor al creştinilor, împăratul Diocleţian, împreună cu Maximian, un alt asupritor al religiei creştine. Aceştia au dat mai multe decrete sau legi de persecuţie împotriva creştinilor, ordonând dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştinilor şi arderea cărţilor sfinte.

Ambii împăraţi pretindeau să fie adoraţi ca nişte zei, dar creştinii, deşi se supuneau statului, potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „Supuneţi-vă stăpânilor, căci legile sunt rânduite de Dumnezeu”, totuşi, nu puteau să-i cinstească pe împăraţii păgâni şi în general pe oricare alt împărat, ca pe Dumnezeu, întrucât ei socoteau că singurul împărat pe care trebuie să-l adore este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele întregii omeniri.

Sfântul Dimitrie a primit o educaţie aleasă, crescând în virtute şi în cunoaşterea legii lui Dumnezeu, fiind drept şi curat cu inima, dar şi un foarte bun ostaş. Împăratul Maximian, auzind de înţelepciunea şi virtuţile ostăşeşti ale lui Dimitrie, l-a ridicat după moartea tatălui său, care fusese de asemenea mare dregător al cetăţii, la rangul de dregător sau voievod al Salonicului. La solemnitatea înscăunării sale ca dregător, împăratul i-a dat următoarea poruncă:” Să-ţi păzeşti ţara şi să o cureţi de creştini, ucigând pe toţi cei care nu mi se închină mie şi cheamă numele lui Hristos”.

Ajuns conducător al cetăţii, Sfântul Dimitrie a început să protejeze pe creştini şi să înveţe el însuşi cuvântul lui Dumnezeu, fără să se teamă de împărat. În speranţa că Dimitrie va renunţa la Hristos de teamă, împăratul vine în oraş şi îl aruncă în închisoare, iar apoi organizează în cetate jocuri de circ prin care îi persecuta pe creştini, punând să fie ucişi în arenă, în luptă cu un atlet uriaş pe nume Lie.

Un creştin evlavios, anume Nestor, prieten cu Sfântul Dimitrie, văzând cum uriaşul ucide atâţia creştini, a mers la închisoarea unde se afla sfântul Dimitrie şi l-a rugat să-l binecuvânteze pentru a lupta cu Lie. Plecând de la închisoare, Nestor s-a dus în arenă, exprimându-şi dorinţa de a lupta cu uriaşul păgân şi, ca în lupta de odinioară dintre David şi Goliat, Nestor reuşeşte să-l arunce în suliţi pe uriaşul păgân, în felul acesta luând sfârşit spectacolul sângeros iubit de împărat.

Aflând că Nestor, pe care l-a executat, a fost îmbărbătat de Dimitrie, împăratul porunceşte ca şi acesta să fie omorât, trimiţând soldaţii la închisoare să-l străpungă cu suliţele. Astfel, în ziua de 26 octombrie 304, Sfântul Dimitrie a luat cununa muceniciei, mărturisindu-l în clipa morţii pe Hristos prin cuvintele: ” Hristos a murit pentru păcatele noastre, eu mor pentru adevăr şi credinţa adevărată.” Slujitorul său credincios, Lupu, a luat toga sa de purpura, plină de sânge şi inelul său de general şi a înmormântat rămăşiţele pământeşti în oraşul Tesalonic.

Mai târziu, după ce au încetat prigoanele împotriva Bisericii creştine, un creştin evlavios, pe nume Leontin, a zidit pe locul unde a murit Sfântul Dimitrie, o biserică mare şi frumoasă. Când s-a săpat la temelia bisericii, s-au găsit sfintele moaşte, din care a izvorât mir şi mulţi credincioşi, închinându-se sfintelor moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, s-au vindecat de multe boli. Creştinii evlavioşi din Tesalonic au aşezat sfintele moaşte într-un sicriu ferecat în aur şi argint, în Biserica cu hramul Sfântul Dimitrie din Tesalonic, unde se află şi astăzi, protejând în continuare cetatea şi ajutând pe toţi cei care se roagă cu credinţă şi îl mărturisesc pe Hristos.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Prin parabola fariseului mândru şi a vameşului căit, Isus denunţă comportamentul acelora „care se cred drepţi şi îi dispreţuiesc în inima lor pe ceilalţi”. Prin intermediul celor două personaje, fariseul şi vameşul, Isus vrea să ne arate cum este Dumnezeu şi cum suntem noi, oamenii.
Cum este fariseul? În rugăciunea lui nu cere nimic. Doar vorbeşte şi adulează eu-l propriu. Eu şi iarăşi eu… Îi judecă pe ceilalţi; se consideră drept, bun, sfânt. Nu există loc pentru Dumnezeu în viaţa sa. Eu-l propriu ocupă tot.

Fariseul a ieşit din templu aşa cum a intrat: plin de sine, dar gol de Dumnezeu.
Lui Isus nu-i place această atitudine fariseică, de aceea spune: „Vai de cei care se cred drepţi şi îi dispreţuiesc pe ceilalţi”. Există şi azi oameni care se cred drepţi şi îi dispreţuiesc pe ceilalţi? Da.

Fiecare dintre noi face lucruri bune. Ne îngrijim de familia noastră. Ne educăm copii. Venim duminica la biserică. Postim. Studiem Biblia. Suntem aproape la fel de buni, ca fariseul. Dar niciodată nu venim la biserică pentru a cânta meritele şi laudele proprii. Venim pentru a cânta laudă lui Dumnezeu. Nu venim pentru a-i pasa factura lui Dumnezeu, cerându-i să ne plătească munca. Nu venim pentru a-i spune că suntem diferiţi de cei care nu vin. Dumnezeu singur cunoaşte inimile noastre şi ale lor.

Pe mine mă preocupă lucrurile bune pe care trebuie să le fac, mă dor lucrurile bune pe care nu le fac, păcatele pe care le comit, de aceea vin la biserică, nu ca fariseul încrezut, ci ca vameşul căit. Nu privesc la greşelile celorlalţi, ci privesc la mine, cerşetor permanent al iertării lui Dumnezeu.

Nimeni nu este drept în faţa lui Dumnezeu, dar toţi suntem îndreptăţiţi, dacă ne recunoaştem vameşi păcătoşi, răscumpăraţi de crucea lui Cristos.

Cu toţii suntem chemaţi să ne identificăm cu vameşul căit, să implorăm mila lui Dumnezeu, să lăsăm greutăţile noastre în mâinile lui, să nu ne simţim dispreţuiţi, ci iubiţi de el, să uităm de mâinile noastre goale şi să-l lăsăm pe Dumnezeu să le umple.

Oamenii plini de sine, fariseii, împlinitorii legii, oamenii-instituţie, bucăţi de perfecţiune, nu îl invocă pe Dumnezeu. Ei se roagă doar în faţa eu-lui propriu. Vorbesc doar de ei, conştiinţa nu-i acuză de nimic, îşi amintesc doar faptele lor bune. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca ceilalţi. Ei rostesc doar litania insuportabilă a propriilor merite. Nu au nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi nici de a celorlalţi… Fariseul are o suflare care miroase. Observăm aceasta atunci când deschide gura pentru a se ruga. Mulţumirea sa este stricată de atitudinea de superioritate şi de dispreţ pe care le ia în raport cu alţii. Până şi „virtuţile” sale emană un miros greu suportabil, pentru că sunt prezentate ca titlu de merit, ca o revendicare în faţa lui Dumnezeu, şi însoţite de un act de acuzare în privinţa altora.

Rugăciunea vameşului însă este autentică. Rugăciunea trebuie să fie centrată pe Dumnezeu. El este originea, scopul şi finalitatea vieţii noastre. Egoismul propriu trebuie să moară pentru ca Duhul să vorbească prin noi. Rugăciunea trebuie să producă o schimbare în viaţa mea. A mă ruga nu înseamnă a voi să schimb gândul lui Dumnezeu, planul său; a mă ruga înseamnă să mă schimb eu, să devin mai bun.

Pr. Iulian Robu, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sfântul Nicolae” Bacău