Vă mai aduceți aminte de omul nou? De ființa aceea ciudată pe care propaganda ceaușistă încerca s-o zămislească trecându-l pe ins (pentru a-l purifica?) prin încercările unui infern migrator (frig, foame, opresiune, atentate la demnitate, lipsă de libertate etc.)? Firește, din utopia agresivă a nașterii omului nou nu s-a lipit nimic de omul normal. Doar niște aparatnici și-au lipit gândul de absurda fantasmă.
După 30 de ani de la evenimentul pe care unii nu-l pot denumi încă Revoluție (ci doar o Revoluție ciudată ale cărei speranțe sunt încă pe lista de așteptare), Liviu Antonesei – universitarul, poetul, eseistul, publicistul, disidentul, omul moral al Cetății – constată, etic și estetic, într-un poem tulburător -, faptul că în peisajul social actual a apărut un tip de om care are toate atributele unei dureroase concreteți: omul buzunar …
„Deși pare aburcat din văgăuni mai adânci decât vremea, ori/ieșit din negura unor codri sălbateci, omul buzunar a crescut/dintre noi și pentru noi, e de o banalitate înspăimântătoare,/fără deosebire de sex, neam, culoare sau credință – el e la fel/de bine pravoslavnic, papistaș sau reformat și e mai încăpător/pe dinăuntru decât îl arată suprafața, secțiunea, volumul,/la nevoie se întinde elastic, se dilată până pare să plesnească,/dar nu plesnește în veci și de-a pururi, e încăpător, urieșesc/în metabolismul său fără sațiu, ce nu poate fi oprit de nimic./Încet, încet, dar ritmic, câmpia noastră, pământul și marea,/planeta cu totul, până și lumea, se vor înscrie sub semnul etern/al acestui marsupial cu o anume aparență antropomorfă…/Glorie ție, specie, pășește sub cununa necuprinsă de lauri,/ nimic, niciodată, nu îți va mai sta împotrivă! Aleluia!”…
