Ați fost vreodată într-o mină? Eu, da. La fel ca multe milioane de români. Ca turist, în mod evident. Chiar și așa, tot am avut inima strânsă ghem în piept, de emoții, firește, și nu din cauza claustrofobiei. Este sentimentul pe care îl încercăm cu toții când coborâm atâtea zeci de metri sub pământ.
Darmite să mai și faci eforturi, acolo, în pântecul pâmântului, în condiții total diferite față de cele de care au parte turiștii. Ironia este că noi dăm bani ca să intrăm la subteran, în vreme ce ortacii merg acolo pentru a face rost de bani ca să hrănescă gurile de-acasă. Tâmpenia cea mare e că între un miner și femeia de serviciu care spală scările din blocul meu nu prea sunt diferențe de salariu.
Ca să nu mai spun că salariul „ocnașului” angajat la stat este net inferior celui ridicat lună de lună de îngrijitoarea de la spital. Sau de la Electrica. Ori mai știu eu ce lefegiu fără prea multă carte. Băi, ești nebun?! Și angajații de la salubritate ridică mai mult de la casierie, într-o lună. Și-atunci, cum naiba să nu se revolte minerii, puțini la număr, care au mai rămas?!
Posibil ca cei de la exploatările de cărbune să fie plătiți ceva mai bine, la fel și minerii din „neferoase” ori de la minele de uraniu, dac-o mai fi vreuna. Cert e că lefurile ortacilor din minele de sare – de departe, cele mai eficiente din întreaga industrie extractivă – au rămas țintuite la nivelul cel mai de jos.
Și când te gândești că tocmai sarea, în antichitate, a stat la baza a ceea ce azi numim…salariu… Hm, iar ocnași, tot în trecut, erau numiți aceia care, după ce au săvârșit fapte antisociale, ajungeau să scormonească toată viața în adâncul pământului. Acum, ocnași și ei, ocnași și multe milioane de români îngenuncheați de „revoluția fiscală”.
