Sunt zile care încep foarte trist. Există un paradox: afară e un soare frumos iar noi stăm închiși în casă. Acum cine se mai bucură de el? Doar florile? Cine le mai vede?
Mi-e dor de fratele meu, pe care acum îl simt și mai departe, mi-e dor de mare, de munte, de iarbă, de role, de săritul pe trambulină, de-o săritură în piscină, de… Parcă nici nu au fost Sărbătorile! Acum numai animalele se bucură de linistea de care aveau nevoie. Peisajele sunt pustii.
Natura e singură. Acum, ca trebuie sa rămânem în casă, aerul e mult mai ușor de respirat, praful produs de mașini începe să dispară. Oare cum arată acum malul mării fără șezlonguri, fără oameni gălăgioși, oare cum e în Delta care era plină de bărci cu turiști care o vizitau, oare cum arată pădurea în care anul trecut m-am plimbat ore în șir, și muntele pe care-l admiram din mașină? Cu siguranță acum sunt lipsite de pasul omului.
Cât va mai dura această perioadă nemaiîntâlnită de nimeni? Presupun că fiecare dintre noi este plictisit de stat toată ziua în casă. Nimeni nu știe ce să mai facă, deoarece în fiecare zi repetă aceleași activități. Vă uitați pe geam la vremea de afară și vă întrebați cât mai aveți de suportat situația? Și eu îmi pun aceleași întrebări. Dar știu că împreună putem trece peste această perioadă cumplită! Va fi amintirea vieții noastre! Acum soarele este privit de oameni în colivie.
Ștefana – Victoria Nica, clasa a VII-a, elevă la Școala ”Al.I.Cuza” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
