Ca în fiecare an, familia Mărăndici păstrează tradiția. Fotografiatul, odată ce devine pasiune, se poate transforma în artă. Este al șaselea an de când organizează și insistă, ca ziua de 11 ianuarie, ziua în care s-a născut Carol Popp de Szathmari, să se facă cunoscută.
Acum fotografia este la îndemâna tuturor. Cu o apăsare de buton poți să-ți faci un selfie reușit, cu un telefon mobil, chiar dacă nu este de ultimă generație. Recomandat este să o conservi și într-un album, realizat la un atelier fotografic. E drept că este mult mai facil, ca imaginea, care poate fi editată automat, să poată fi transmisă în timp real, celor pe care vrei să îi bucuri cu inițiativa ta. Câteodată… inoportună. Dar pentru cei cu velietăți și idei, pe piață există și aparate de fotografiat care are au mai multe butonașe, cu permutări de funcții, doar aparent complicate. Sunt gândite și dedicate pentru tot felul de experimente.
Prețurile sunt acum mult mai accesibile. Mai mici decât al unui telefon de ultimă generație. Sărbătorind evenimentul, artistul fotograf Romeo Mărăndici i-a așteptat, în aceste zile, pe pasionații de fotografie, să-i viziteze atelierul și colecția de aparatură foto. Fotografiile atârnate în pomii din curtea vilei (cred că știu băcăuanii unde este atelierul – aproape de tribunal) au fost un bun punct de reper. Romeo continuă să transmită mai departe tradiția moștenită în familie. Este o plăcere să îl asculți. Dă sfaturi tehnice, explicații. Stăpânește cu excelență istoria și chimia acestui miracol numit fotografie. Trebuie să punctez recomandarea lui, ca specialist, pentru cei care doresc mai mult decât un instantaneu:„Dacă vrei să faci fotografii reușite, excursie, vacanță, la o rezoluție pe care imaginea obținută să o poți face afiș, obligatoriu trebuie să iei cu tine, unul – două aparate profesioniste și mai multe obiective. Cu focală și luminozitate compatibile, la tipul de aparat pe care îl folosești, dar și cu tema pe care vrei s-o ilustrezi. „Când te gâdilă și te furnică degetul, chiar dacă apeși pe telecomandă (sau se declanșează singur și stă pe trepied), trebuie să știi dinainte ce fotografie vrei să realizezi.“
Fotografia? Vorbim de tehnică, pasiune, artă, nebunie. La grămadă acum și din abundență, ne mai zgârie ochiul, galerii de imagini făcute publice, cu chipuri depersonalizate, fotoșopate, distribuite nonșalant pe rețelele de socializare. Dar dacă vrei să trăiești din așa ceva…?! Atunci afli de la Romeo Mărăndici că „Meseria se fură! ” Mai ales dacă faci ilustrații pentru o publicație tipărită. Se oprește curentul? Ești pe teren? Ți-au înghețat bateriile? Acumulatorii…? Aparatul totdeauna trebuie să pornească! Subiectul nu te așteaptă! Și trece! Dacă îți rămâne doar pe retină, poți să-l povestești mai târziu, nepoților. De unde bani de la ei ca să-i crești? Întrebare de baraj! Ce grad de coșmar poate să aibă un fotograf, fotoreporter – dacă din asta trăiește – când n-a fotografiat ghiveciul care stă să-i cadă în cap?
Este bine că există o astfel de zi! În ianuarie, pe unsprezece, când s-a născut acum două sute opt ani Carol Popp de Szathmari, nu știa că soarta i-a hărăzit să ajungă cel mai cunoscut fotograf și documentarist român. Primul din lume care a realizat fotoreportaje din război. Se întâmpla între 1853 – 1856. Și atunci au murit oameni nevinovați. Ca și acum! Accidentul aviatic recent, din Orient, stoarce prostie, lacrimi și strategie care ne aduce teamă și întrebări. Cu ceai, vin fiert și sticluțe de șampanie miniaturale, din ciocolată, am sărbătorit peste două secole de fotografie imortalizată. Pe sticlă, celuloid, în biți și pixeli. Recunoscut ca primul fotoreporter de război, Szathmari a fost cel care a deschis calea vizualizării unor imagini ne truncate. Dure. Ireal de reale! Cu un impact profund, emoțional! Nu mai era vorba de odalisce cu ulcior, sau îngerași cu chipuri angelice și aripioare pentru pedofili. Erau oameni care se jertfeau. Mureau! Pe un câmp de luptă care nu era al lor. Câți înțelegeau că soarta lumii stătea în baioneta lor? Fotografia a înlocuit acele controversate „o mie de cuvinte”. Mai apoi, fotogramele multiplicate s-au pus în mișcare. Derulate cu cel puțin douăzeci și patru de cadre pe secundă au inventat cinematograful.Creierul nostru ne-a învățat să le vizualizăm… în mișcare. A fost următorul pas spre hologramă dar și spre imprimanta 3D.
„Hai să-ți arăt care este cea mai veche fotografie a mea”, mă provoacă Romeo Mărăndici. „Mă recunoști? E făcută în București. Aici e Serghie. Tata. Aici mama! Și eu? Unde eram eu?” Caut să mă dumiresc, calculând cam câți ani ar fi trebuit să aibă, dacă a făcut el fotografia. Se amuză:„Eram în burtică! Dar am un subiect de reportaj dacă vrei. Ai văzut că ieri am dat cărți poștale la toți cei care au venit aici, și fiecare a dat la schimb câte un autograf. Azi dimineață (sâmbătă, 11 ianuarie) a bătut la ușă un domn în vârstă. A aflat de la radio că porțile noastre, mereu deschise, invită iubitorii de fotografie la aniversare. S-a uitat la galeria de fotografii pe care am expus-o pe peretele exterior. Câți ani ghici că are? Mi-a oferit și o carte scrisă de el: Dinspre soare răsare, Poeme Haiku. Cât crezi? Optzeci și patru de ani! E pasionat de fotografie de tânăr. Octavian Mareș s-a recomandat. Ce amintiri are…” Sper să mai fie timp și pentru ele. Provocări, schimburi de idei și trucuri tehnice, într-o zi de 11 ianuarie, care mirosea parcă a primăvară. Normal, cu fotografiile de rigoare.
