Știam că supraviețuiesc într-o țară nesigură. Atât de nesigură, încât unii pleacă aiurea prin lume lăsându-și copiii de izbeliște, plângând în hohote la începutul anului școlar, atunci când pruncii, orfani de afecțiune, își caută în zadar părinții din ochi prin mulțimea care se bucură de prima zi de școală. Alții au renunțat la România. Nu lipsesc nici cei care refuză să mai investească la noi. Sistemul politic, cel de sănătate și cel de educație, protecția insului au ajuns la limita de mare avarie. Suntem OK doar în statistici și rapoarte oficiale.
Constat c-am început să trăim și într-o țară periculoasă. Oameni din jurul meu sunt tâlhăriți în plină stradă/ zi, cu nonșalanță. Tâlharii sfidează orice bun simț, de parcă am trăi într-o țară a anomiei ideale, în raiul infractorilor.
Zâmbesc sfidător, îți înhață bijuteriile/ portmoneul și te întreabă din priviri, amenințător, dacă nu cumva vrei să scâncești vreun protest. Cuțitele, săbiile, pumnalele dau trendul unei noi mode naționale. Clanurile mafiote romantice, care se căsăpeau reciproc, au gusturi noi: căsăpirea/ jefuirea unora care le pun la îndoială autoritatea/ supremația, fie și numai clipind dintr-o geană sau afișând o mirare timidă. Consumul de droguri a luat-o razna și prin cătune.
Atunci când reușesc să rețină câte-un distribuitor de droguri, autoritățile cu epoleți se visează pe culmile gloriei profesionale, de parcă rețelele acestea au luat ființă pe când nu erau inventați epoleții, nu existau instanțe.
Pârghiile legale pentru descurajarea/ sancționarea infractorilor sunt de două parale. Avem o legislație aproape pro-infracțională. Colac peste pupăză, în subterane descoperim uneori complicități ale autorităților cu infractorii. Am sentimentul că trăim într-o țară asediată. De infractori, de sărăcie, de indiferență, de corupție, de destrămare a securității insului…
