De ieri, a început, în Bacău, Festivalul „Bacovia 70”, care vine după „Alecsandri 200”, „Biblioteca 125”, Festivalul Naţional „George Bacovia” (137 de ani de la naşterea Poetului), dacă ar fi să amintesc doar aceste patru mari sărbători ale culturii, repere ale spiritualităţii băcăuane.
Am stat de vorbă cu Muntele poeziei şi teatrului românesc, cu Iubitul nostru Bacovia, cu Măria Sa Cartea, fiecare în măsura şi felul său. Îmi spunea un om al culturii, un păstrător al tradiţiilor noastre milenare, acum secretar de stat în Ministerul Culturii, că marea lui mulţumire este că – s-a convins – românii ştiu să-şi respecte valorile, nu cu trâmbiţa, ci cu inima şi sufletul.
Zilele acestea este rândul Teatrului, ca act de cultură şi ca instituţie, să fie omagiat, sărbătorit, adus în faţa comunităţii, nu pentru a fi dojenit, cum spunea managerul actual al teatrului, ci pentru a fi iubit, pentru a ajuta actorii, întrega echipă, să rămână umani, vii şi fericiţi de existenţa lor.
Fericirea lor va fi şi fericirea noastră, a celor care l-au susţinut şi l-au iubit de 170 de ani, de 70 de ani. Istoria teatrului băcăuan se împleteşte cu legenda, a început cu un grup de tineri inimoşi şi entuziaşti, în 1848, într-o baracă, asaltată, la fiecare reprezentaţie, de sute de oameni, iar în oraş se întrerupea orice activitate lucrativă.
Era sărbătoare. Cu dragoste, dăruire, cu muncă, sacrificii, cu bani, suflet, cu oameni dăruiţi de la Dumnezeu cu talent, vocaţie şi puţină nebunie, Teatrul Nostru a străbătut anii cu demnitate, de-a fost soare sau negură deasupra oraşului. Şi numai pentru atât, şi nu-i puţin, şi nu-i mult, merită să le mai deschidem uşa din când în când şi să-i întrebăm: Ce mai faceţi, oameni buni? Sunteţi bine, sunteţi sănătoşi? Ce va urma, o ştim cu toţii: cortina se ridică, ca acum 70 de ani, ca acum 170 de ani. Povestea continuă.
La mulţi ani, dragi actori!
