Am fost recent într-o mică excursie în Serbia. Cât am văzut – mult-puțin, depinde de interpretare – a fost suficient să încep să-mi pun niște întrebări. Rămași doar cu o bucată din țară, trecuți prin mai multe războaie sângeroase, sârbii nu s-au transformat prea mult. Mai aproape de Balcani decât noi, ei nu arată că ar fi prea balcanici.
Societatea lor încă funcționează iar relațiile interumane sunt cât se poate de ok. Și ei au avut comunism, dar nu dau vina pe comuniști pentru orice eșec. Nu am văzut o singură mașină de poliție într-o zi întreagă petrecută pe șosele. Pentru că nu era nevoie de poliție. Sârbii nu și-au investit economiile în mașini de fițe și atât cât circulă o fac corect, fără să se grăbească și fără să depășească viteza legală. Nici pe ei nu-i dau afară autostrăzile, dar nu găsesc în lipsa acestora un pretext ca să se ia la întrecere pe șosele.
De fapt, șoselele le-am găsit destul de pustii. Un șoc a fost să văd elevii de școală mergând încolonați frumos pe trotuar către un parc unde era programată o întrecere sportivă. De la cei mai mici până la cei mai mari, fără ca vreunul să simtă nevoia să iasă din rând. La terase, lumea venea, lua o cafea, pleca mai departe, nu stătea cu orele. Era zi de lucru, aveau treabă.
Chelnerul îți aduce restul echivalent a 50 de bani fără să perceapă asta ca pe o jignire că nu i-ai lăsat bacșișul. La muzeu, oameni serviabili, gata să te lămurească în orice problemă, toalete curate peste tot, dotate cu încuietori funcționale, servire foarte rapidă în restaurante, oameni care știu că trăiesc din turism și se comportă ca atare. E o lume dispărută, ceva ce noi nu mai suntem de multă vreme.
Noi avem ifose, ne credem buricul pământului, jignim gratuit, tragem concluzii aiurea, nu gândim, suntem grăbiți, luăm totul la mișto, vrem să câștigăm cât mai mult, cât mai repede, călcăm pe cadavre și ne mirăm, apoi, de ce ne-o luăm pe cocoașă…
