Se spune că istoria e ciclică. O fi. Dar anumite lucruri sunt duse pe vecie. Unele, cu mult înainte de apariția Coronavirusului. E clar că în cazul unora e loc destul pentru regrete. În special pentru tușa poetică. De exemplu, cine intră-n bâțâială pe ritmuri hardcore știe că Black Flag e o religie, albumul „Damaged” biblia sa, iar Henry Roliins și Dez Cadena doi dintre apostoli. Undeva pe la începutul lui 1983, Black Flag se aflau în turneu în Europa. Când să treacă din Franța în Italia au fost opriți la graniță de o grevă a vameșilor. Au încercat să explice că peste doar câteva ore au un concert la Odisseea 2001 din Milano. „Ca să ne convingeți că sunteți cu adevărat muzicieni, cântați-ne «Smoke on the Water»” a fost replica vameșilor, care au fost răsplătiți cu nemuritorul riff al lui Ritchie.
Astăzi, o asemenea scenă pare imposibilă. Și nu numai pentru că multe frontiere au dispărut. Mai departe. În 1989, Bob Dylan se pregătea să lanseze albumul „Oh Mercy” când a rămas fulgerat de o pictură murală înfățișând doi dansatori pe peretele restaurantului chinezesc Kowk Wah din Manhattan’’s Hell Kitchen. Dylan găsise coperta noului său disc. Rămânea să-l mai descopere și pe autor: un anume Trotsky. Staff-ul celui care avea să devină laureat al Premiului Nobel a avut nevoie de câteva săptămâni bune pentru a da de Trotsky.
La drept vorbind, omul locuia la doi pași de zidul pictat. „La începutul lui iulie mă întorceam de la tribunal, unde avusesem un proces legat de neplata chiriei când, ajuns acasă, mi-a sunat telefonul. Bob Dylan mă invita la un concert de-al său. Și-mi oferea 5.000 de dolari pentru a utiliza reproducerea foto a acelui murales. Am zis da fără să clipesc. De clipit, am făcut-o doar când Dylan mi-a spus că se temea de un refuz”, a povestit ulterior Trotsky.
Azi, America nu ar mai putea oferi o asemenea poveste. Fie și pentru simplul fapt că în 2020 tema principală a picturilor murale este Black Lives Matter. În nemuritorul său „Fever Pitch”, Nick Hornby nu-și putea ascunde „invidia lipsită de sens și plină de fiere (ca a unui părinte al cărui copil clefăitor de batoane Mars n-a cunoscut niciodată privațiunile raționalizării din timpul războiului)” față de viitoarea sa tovarășă de viață care, în 1987, la primul ei sezon în calitate de fan Arsenal, s-a bucurat de câștigarea unui trofeu: Cupa Angliei.
„Pentru Pete și pentru mine era primul success din 1979 încoace și cum putea ea, care nu mergea decât de patru luni la stadion, să înțeleagă chestia asta? «Vezi că nu câștigă diverse chestii în fiecare sezon» îi tot repetam”. În zilele noastre, reproșul ar fi fără fundal. Fie și doar pentru faptul că, în ultimiii șase ani, Arsenal a bifat nu mai puțin de cinci finale pe traseul Cupa Ligii- FA Cup.
