Nicio zi fără scandal, care curg non-stop la noi, colorând ţipător viaţa social-politică. Or, într-o societate bine aşezată, într-o democraţie reală, care funcţionează, griul ar trebui să domine, aşa crede Adam Michnik, şi îi împărtăşesc întru totul părerea. Scandalul a devenit o constantă, un stereotip al agitatei noastre scene publice. Las` că nici peste Ocean lucrurile nu stau mai bine acum, şi acolo limbajul a coborât nepermis de mult, s-a vulgarizat, dovadă stând recenta confruntare electorală între cei doi candidaţi la preşedinţia SUA, care a dezamăgit profund pe toată lumea. Cert este că sunt prea multe persoane uşor inflamabile, conflictuale, istericoase pe scena politică, slobozind cu uimitoare uşurinţă afirmaţii iraţionale, acuzaţii fanteziste, insulte, aruncându-se în situaţii de un total penibil.
Pentru că, să ne amintim zicerea caustică a lui Flaubert din celebrul său dicţionar (,,Le sottisier”), a gândi e dureros, iar oamenii preferă să lase deoparte tot ceea ce-i sileşte să gândească. Aşa că, drum liber ideilor de-a gata primite, şabloanelor, clişeelor, prejudecăţilor! Schematismul, maniheismul în gândire sunt şi ele pe-acolo, tot comoditatea înseamnă. Trebuie să recunoaştem că anumite şabloane fac parte din viaţa noastră, ferind-o de durerea gândirii pe viu. Una căreia îi sunt specifice individualizările, diferenţierile, disocierile, analiza şi sinteza, nuanţele.
Acum aş vrea să spun că, deşi aud destul de des expresia ,,s-a reinventat” , cu privire la vreo personalitate cunoscută printr-un anume stil, noutatea adevărată este foarte rară. Sigur, ne amintim de ardenta dorinţă a romanticilor şi simboliştilor, exprimată în versul baudelairean ,,Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou”, dar asta ţine de vremuri apuse, cu avânturi, elanuri frumoase, generoase. Acum, totul s-a schimbat, timpul nu mai are răbdare cu oamenii, iar ei sunt din ce în ce mai grăbiţi şi mai superficiali. Iar lumea în care trăim este una a producţiei de serie, uniformizată, globalizată. Stereotipizată, plină de clişee. Iar unele dintre cele mai supărătoare mi se par cele de limbaj. Le întâlnesc peste tot, în presă mai ales, dar şi în comentariile la opere literare, artistice, acolo de unde aştept imaginaţie ideatică, inventivitate de limbaj, prospeţime de viziune critică. Şi nu formule tipizate, dintre acelea ,,cu subiect şi predicat”. M-am săturat apoi de atâta ,,revizitat”, ,,punere în ramă”, ,,asumat”, ,,deconstruit” şi altele, e un fel de coregrafie lingvistică robotizată.
Iar eu aştept mereu surprize plăcute, nu m-am resemnat, idei, enunţuri noi în situaţii noi, pentru că oamenii ar trebui să fie creativi, capacitatea minţii lor deosebindu-i de restul vieţuitoarelor. Aşa am învăţat eu şi mi-a rămas întipărit asta în minte. Un loc în care nu pătrunde nimic, vorbesc de lucrurile importante, fără o cernere prealabilă.
Mi-a fost teamă întotdeauna de platitudini, de vorbe răsuflate, de poncife şi de acel şir de fatale ,r-uri”, de rutină, rugină, renunţare, ratare. E una din fricile care fac bine, nu dintre acelea induse de alţii în scopuri perfide, drept pentru care ţin la ea, o păstrez intactă, vie.
