Nostradamus şi UE

Dacă îi întrebaţi pe români ce cred despre UE şi, mai ales, ce avantaje le-a adus includerea României în spaţiul comunitar, mai mult de jumătate cred că nu vor şti ce să răspundă, iar diferenţa fie o să vă spună că am intrat prost în UE (în genunchi, cum zic unii), fie că aderarea le-a întredeschis niţel (dar, nu prea mult) poarta spre restul lumii civilizate. Şi cam atât.

Eventual, ţăranii vor spune că, de când suntem în UE, le mai scapă unii printre degete câteva firimituri – pentru cei mai mulţi, o cheltuială inutilă, întrucât sprijinul nu se va regăsi nicicum în bunăstarea generală a românilor, ci mai curând în traiul de pe o zi pe alta al celor care lucrează pământul.

Iar, orăşenii ceva mai înstăriţi se bucură, să zicem, de câte o vacanţă prin oraşele aglomerate ale Occidentului cel putred. Însă, pentru politicieni, în special, pentru cei care s-au succedat la guvernare în ultimii zece ani, ei bine, pentru ei, aderararea României la UE a fost şi mai este, încă, un moment cum nu se putea mai bun pentru a-şi rotunji substanţial cifrele din conturile bancare aflate în cine ştie ce stat îndepărtat din lume.

În rest, de când suntem europeni cu acte în regulă (de parcă, până acum un deceniu, România avea graniţă cu Enceladus, satelitul natural al planetei Saturn), românii n-au dus-o deloc mai bine. Şi nici UE n-a prea fost uniune.

Exemple sunt destule, de la celebrul Brexit (orchestrat de ruşi, zic unii) şi atitudinea şuită a Ungariei de a da cu flit Europei, bătând palma cu Putin vizavi de gazoductul Gazprom, la vânzoleala grecilor în plină criză mondială când s-au tot certat cu Buxelles-ul, refuzând categoric măsurile de austeritate, iar, mai nou, la gestul sfidător al Poloniei, apărut taman după vizita lui Trump ş.a.m.d.

Aşa că, să n-ajungem, zic, la vorbele lui George Friedman – un mic Nostradamus modern – care încă din 2009, în cartea sa „Următorii 100 de ani”, avansa ideea că Franţa, şi Germania, pot tranzacţiona Europa de Est pentru interese superioare. Oare?