În vechiul regim a existat un concept atât de revoluționar, atât de subversiv, încât capitalismul l-a aruncat direct la coșul de gunoi al istoriei, alături de alte idei „periculoase” cum ar fi că „oamenii trebuie să doarmă” sau „mâna tăiată nu mai crește”. Mă refer la normarea muncii.
Da, ai auzit bine. Normarea muncii. Adică exact logica elementară pe care o înțelege și un copil de cinci ani, dar care pare să fi fost ștearsă cu buretele din creierul tuturor decidenților economici de după ’89: fiecare om are o limită fizică și mentală, iar dincolo de acea limită, munca nu mai produce valoare, produce doar oboseală, erori și, uneori, cadavre. E ca la țăranul ăla bătrân care, după zece ore la câmp, nu mai rarește porumbul, ci doar îl acoperă cu pământ. Negru peste verde, cum se spunea. Stătea acolo, în bătaia soarelui, cu spatele rupt și mâinile tremurânde, și în loc să facă treabă bună, făcea treabă de ochii lumii pe moșia boierului. În vechiul regim exista conștiința faptului că omul nu mai poate. Că există un prag. Că după opt ore, mâna nu mai ascultă, ochii nu mai văd, creierul nu mai gândește. Acum? Acum avem capitalismul. Iar capitalismul, în înțelepciunea lui infinită, a decis că limita umană e doar o sugestie. O recomandare, ca aia de pe pachetul de țigări. Atenție, fumatul poate dăuna grav sănătății — da, și? Păi dacă poate, nu înseamnă că sigur o să facă.
Hai să vedem cât de mult poate ăsta să tragă până cedează.
Patronul român contemporan — acel geniu al managementului care a învățat economia din clipuri motivaționale de pe YouTube — are o singură filozofie: dacă angajatul poate să stea în picioare, poate să și muncească. Și dacă nu mai poate? Păi atunci îl dă afară și ia altul. E simplu. E eficient. E ca la piese de schimb. Doar că piesele alea sunt oameni, dar cui îi pasă? Omul e o resursă. Iar resursele se consumă. Și aici intervine geniala inovație a economiei de piață românești: munca a doi oameni o poate face unul singur. Nu vorbesc de roboți. Nu vorbesc de automatizare, de inteligență artificială, de fabrici high-tech. Vorbesc de domeniile în care încă se muncește cu spatele, cu mâinile, cu creierul încordat până la refuz. Vorbesc de profesori, de șoferii care fac sute de kilometri fără pauză, de muncitorii din fabrici unde ritmul e dictat de un cronometru sadic, de medicii care încep la 8 dimineața și termină la 8 seara, și apoi — surpriză! — mai au și gardă. Dar stai, că nu s-a terminat. Căci cei mai străluciți dintre patroni — ăia care au făcut bani pe spinarea altora și s-au plictisit să numere doar profitul — s-au hotărât să devină și politicieni. Să molipsească de „eficiență” toată economia. Să transforme prostia în politică publică. Și uite-așa am ajuns să auzim, cu o nonșalanță criminală, propuneri gen: „Păi dacă un medic are leafa prea mică în spitalul de stat, n-are decât să mai presteze și la privat după program.” Sau: „Tinerii trebuie să fie mai dinamici, să-și ia un al doilea job, un al treilea, să-și dezvolte mai multe surse de venit.” Hai să traducem asta, că poate nu e clar pentru toată lumea ce înseamnă de fapt: Un om care muncește 8 ore la stat, apoi încă 4-6 la privat, nu e un antreprenor. Nu e un exemplu de succes. E un om epuizat. E un om care, la un moment dat, nu o să mai facă diferența între un diagnostic corect și unul greșit. E un chirurg al cărui mâini o să tremure nu pentru că e emoționat, ci pentru că n-a dormit de 30 de ore. E un șofer de TIR care adoarme la volan pentru că a făcut Germania-România fără pauză ca să-și plătească ratele. E un muncitor care-și pierde degetele în utilaj pentru că reflexele i-au încetinit după a zecea oră în schimb. Și știi ce e cel mai cinic? Că toată această retorică a „joburilor multiple” e vândută ca libertate. „Uite ce liber ești, poți să lucrezi cât vrei!” Nu, băieți. Nu e libertate. E sclavie cu contract pe perioadă nedeterminată. E sclavie în care stăpânul nu te bate cu biciul, ci cu facturile la utilități. E sclavie în care lanțurile sunt făcute din rate la bancă, din chirii umflate, din prețuri la alimente care cresc mai repede decât salariile.
Cine suportă costul?
Mecanismul e simplu, să-l explicăm pe înțelesul tuturor, inclusiv al domnilor ministri care ne învață cum stă treaba: Când un salariat e obligat să-și caute al doilea și al treilea job ca să supraviețuiască, nu produce mai multă valoare. Produce mai multe ore de prezență fizică, care nu sunt același lucru. Oboseala acumulată nu dispare — se transformă în erori medicale, în accidente de muncă, în depresii, în boli cardiovasculare, în familii distruse, în copii crescuți de televizor și de bunici pentru că părinții sunt „la servici”. Costul acela nu-l suportă patronul. Îl suportă societatea. Îl suportăm noi, toți, când ajungem pe mâna unui medic care abia se ține pe picioare, sau când ne lovește un șofer adormit, sau când ne cade casa în cap pentru că muncitorul de pe șantier era la a doua tură și i-a scăpat o grindă. Dar poate că noi nu înțelegem. Poate că noi suntem proștii care cred că omul are nevoie de odihnă, de timp liber, de o viață în afara serviciului. Poate că ăsta e, de fapt, planul. Să avem o populație de zombie productivi, care nu mai gândesc, nu mai critica, nu mai au energie să protesteze. Doar să muncească, să consume și să doarmă — dar puțin, că doar timpul e bani.
Resurse umane. De unică folosință.
