În campaniile electorale, ştiu din experienţa ultimilor 30 de ani, se mai sare calul, limbajul este mai dur, argumentele, programele sunt înlocuite cu vorbărie, promisiuni şi atacuri la persoană, la un grup sau chiar comunităţi. Candidaţii la diferite funcţii în stat, înconjuraţi de analişti, şefi de campanii, instituţii de presă, îşi construiesc aşa-zisa platformă doar pe discreditarea competitorilor, care, astăzi, au devenit duşmani de moarte.
Nu ştiu de unde a prins rădăcini în România un aşa stil de a face campanie, bazată pe împărţirea ţării în două: cei buni şi cei răi. Primul „concept” care m-a pus pe gânduri a fost şi este cel aruncat de unul dintre candidaţi: „suntem în război cu celălalt partid”. Despre ce război este vorba? Oameni buni, stimaţi candidaţi care ne cereţi voturile, noi nu avem nevoie de un război, avem nevoie de programe, de viziuni pe termen scurt şi lung, de perspective la situaţia în care se zbate România de ani buni. De partea cealaltă, care intră în competiţie după ceva ani de guvernare, vedem acelaş limbaj, aceleaşi atacuri, şi aceeaşi lipsă de idei, iar când ideile lipsesc, plonjăm în limbaj suburban.
Replica este ameninţarea cu „penalul”, iar candidatul încă pe funcţie etichetează senin drept „mărlănie” comportamentul electoral al celuilalt. Am mai reţinut câteva perle: „Femeia asta”, „mincinosul ăsta”, „să vă fie ruşine”, „analfabeţi”, „hoţi”, „criminali” rostite drept „programe electorale”. N-am auzit o cifră, un procent, o idee, nimic, doar invective, înjurături, şi de o parte şi de alta. S-a mers prea departe. Ce cred oamenii aceştia? Cui se adresează? Ce vor cu ţara? Ce vor de la economie, de la agricultură, de la şcoală, de la mediu, de la societatea civilă, de la noi, în ultimă instanţă? Noi unde suntem în acest „război”?
