Multă vreme am crezut că inteligența este calitatea cea mai de preț a unui om. Acum, înclin mai mult spre bunătate și sensibilitate, spre empatie. Așa că am zăbovit pe acele pagini din Jurnalul lui Constantin Călin, în care am descoperit niște notații ce m-au surprins plăcut.

Pentru că vin din partea unui intelectual „astenic și tabietliu”, stând, cea mai mare parte din timp, într-o „vizuină de cărți și ziare”. Când iese din casă, mergând spre Arhive și la bibliotecă, e atent la starea vremii, descriind schimbările acesteia. Cea închisă, morocănoasă, îl influențează fizic, iar vântul nu-i place, pentru că-l agită, în schimb, „lumina multă și liniștea din aer” îi aduce o stare de bine.

 M-au încântat apoi descrierea volutei unui porumbel ieșit, în zbor, din umbră, și a cărui aripă desfășura o „panglică mătăsoasă de culoarea sidefului” și felul în care developează imaginea unui prun „alb și nobil ca o mireasă”. Altă dată, observă cum au ieșit mugurii corcodușului de lângă geam, iar din mersul autobuzului privirea îi este prinsă de câteva forsythia înflorite. Nu-i scapă nici „solidaritatea înduioșătoare a unor guguștiuci” și nici suferința unei cățelușe, mutilată de niște derbedei, care stă în mijlocul unei alei, „așteptând pe cineva sau ceva, cu ochii triști, parcă rimelați”. Și aș mai putea continua, pentru că am citit, așa cum fac de obicei cu cărțile importante, cu creionul în mână, și am o mulțime de fișe, de adnotări. La Constantin Călin diarist, admir multe lucruri, mai ales pe cele care mie îmi lipsesc, meticulozitatea și răbdarea, stricta disciplină a lecturii, a documentării, a scrisului. Am și eu un fel de jurnal, dar nu-l țin la zi și nu-mi notez decât date importante, stările de puternică emoție, marile prilejuri de bucurie sau dimpotrivă, situațiile nefericite, pentru ca, analizându-mi trăirile, să scot din mine răul, să mă eliberez, printr-un fel de exorcism.

 Prețuiesc la critic ordinea în gândire și claritatea expunerii, plasticitatea scriiturii dense, fără „idei împâslite”. Și generozitatea sa, spiritul pedagogic, darul de a descoperi oameni cu potențial creator, pe care-i încurajează, îi îndeamnă la scris. A făcut-o cu mulți tineri și mai puțini tineri. Recunosc că și pe mine m-a pus la treabă, incitându-mă la scris (în afară de cronicile mele de teatru) tablete pentru o rubrică de autor, în excelentul supliment de cultură „Sinteze”, pe care l-a coordonat, dar mă gândesc, în primul rând, la foștii săi studenți, Adrian Jicu, Marius Manta, actuali redactori ai revistei „Ateneu” sau la colaboratori ai acesteia, ca Elena Ciobanu, Daniel Pocovnicu, Nicoleta Popa Blanariu. Dar mai sunt mulți alți condeieri la lansarea cărora a contribuit. Oameni cu care, dacă nu se întâlnește, păstrează o neîntreruptă legătură telefonică, aparatul domniei sale sunând ocupat mult timp pe zi. Eu l-am sunat, de pildă, ori de câte ori am avut nevoie de un sfat privitor la „Ateneu”, revista noastră, la care ținem atât de mult amândoi. Știind asta, domnul Călin mi-a scris odată o frumoasă dedicație pe un volum de opere ale lui Bacovia, de care s-a îngrijit: „Lui Carmen, suflet viteaz și loial”. Am să mă opresc aici, pentru că și eu sunt adepta scrisului concis, „nod și nu sfoară”, adică lung, dezlânat. Nici mie nu-mi place genul peltea, ocolit, pe bună dreptate, de cititori. E bine să nu întinzi „batista” încât să devină cearșaf, asta se poate cu folos învăța, citind publicistica semnată de critic.

 



PUBLICITATE