Cu „Genealogia moralei” (București, Editura Contemporanul, 2016), Nietzsche trimite discursul aforistic în plan secund, inclusiv atunci când mila face obiectul reflecției. Pentru a clarifica opiniile despre valoarea moralei, în general, Nietzsche simte nevoia să se răfuiască „aproape singur” cu Schopenhauer („marele meu învățător”). El se desparte „aproape în exclusivitate” de cunoscutul pesimist în această zonă a cugetării. Cauza este știută: este vorba, „în special, de valoarea «non‑egoismului», de instinctul milei, al autonegării, al autojertfirii, cărora, anume Schopenhauer, le conferise strălucire, pe care le divinizase atâta vreme” (op. cit., p. 44), le transferase în lumea de apoi, le slăvise transformându‑le în valori în sine care spun nu vieții. Atitudinea schopenhauriană este etichetată ca fiind marea primejdie pentru omenire, căci în ea pot fi zărite începutul sfârșitului, oprirea în loc, oboseala care privește în urmă, voința care se întoarce împotriva vieții. Aceasta morală a milei i‑a cuprins și îmbolnăvit pe filosofi, este un neliniștitor simptom al culturii. Nietzsche nu uită să‑și manifeste admirația pentru cei care căzuseră de acord asupra nonvalorii milei: Platon, Spinoza, François de la Rochefoucauld și Kant, diferiți prin orizonturile cugetării lor, dar uniți în disprețuirea milei. „Această problemă a valorii milei și a moralei milei (– personal sunt un adversar al modernei moliciuni sentimental‑rușinoase –)” (ibid. p. 45), astfel privită, îi pare a fi „ceva izolat”. Îngrijorările sale mari sunt plasate în viitor, motiv pentru care glasul critic al reevaluării trebuie să rostească noi cerințe: avem nevoie de o critică a valorilor morale; trebuie adusă în dezbatere însăși valoarea acestor valori. Tonul discursului, în care nu trebuie apelat la ghicitură pentru a‑i înțelege sensurile, este păstrat și în „Dincolo de bine și de rău” (București, Editura Humanitas, 2015). Pentru el, apostolii milei cochetează cu ridicolul: „Mila produce un efect aproape ridicol la un om al cunoașterii; un efect similar îl au niște mâini delicate la un ciclop” (op. cit., p. 100). Acest sentiment, care a știut să se prezinte mereu ca o „religie a milei”, trebuie să lase locul sentimentului plenitudinii, al puterii care dă să se reverse, fericirii înaltei încordări, convingerii că „aristocratul îl ajută pe nefericit, însă niciodată sau aproape niciodată din milă, ci mai degrabă dintr‑un imbold generat de excesul de putere” (ibid., p. 212). Amintind un vers dintr‑o veche saga scandinavă –„Wotan mi‑a pus în piept o inimă de piatră” – Nietzsche avertizează: „Cine n‑are încă de tânăr o inimă de piatră n‑o va avea niciodată” (ibid., p. 213). Invită și la sabotarea compătimirii „sufletului cald”. Cultul pentru milă, însoțit de cel al suferinței trădează pentru el „lipsa de bărbăție”, un enorm deficit de voință, de putere afirmatoare: „Dar cât contează mila celor care suferă? Sau a acelora care chiar predică mila? Întâlnim astăzi aproape pretutindeni în Europa o maladivă sensibilitate și susceptibilitate față de durere, precum și o dezgustătoare tânguială incontinentă, o efeminare ce ar dori să se împopoțoneze cu religia și cu fleacuri filosofice pentru a‑și da importanță – întâlnim un veritabil cult al suferinței. Am impresia că lipsa de bărbăție a ceea ce în asemenea medii exaltate este botezat cu numele de «milă» sare întotdeauna în ochi de la început. – Trebuie să anatemizăm energic și serios acest prost gust de dată recentă; iar eu doresc în fine ca, spre a combate așa ceva, oamenii să‑și pună la gât și în dreptul inimii amuleta protectoare numită gai saber – «știința voioasă», ca să lămuresc această expresie pentru germani” (ibid., pp. 239‑240). Orice trimitere către milă locuiește parcă într‑o tornadă. „Ce este mai vătămător decât orice viciu? Mila pentru toți degenerații și slăbănogii: creștinismul” („Antichristul”, București, Editura Apostrof, 1966, p. 10). „Numim creștinismul o religie a milei. Mila se opune afectelor tonice care sporesc energia sentimentului vieții; ea acționează depresiv. Omul își pierde din putere când îi este milă. Pierderea puterii, pe care suferința o aduce în viață cu sine, sporește și se multiplică pe sine, încă și mai mult, datorită milei. Însăși suferința devine contagioasă prin milă; în anumite condiții, datorită milei se poate ajunge la pierderea totală a vieții și a energiei de viață, care stă într‑o relație absurdă cu cuantumul cauzei (cel al morții Nazarineanului)” (ibid., p. 13). „Nimic nu este mai nesănătos, în mijlocul modernității noastre nesănătoase, decât mila creștină. Aici trebuie să fim medici, aici să fim neîndurători, aici să mânuim bisturiul – aceasta ne aparține nouă, acesta este felul nostru de a‑i iubi pe oameni, prin aceasta suntem noi filosofi, noi, cei hiperboreeni” (ibid., p. 14). „Mila se opune cruciș, în mare și total, legii evoluției, care este cea a selecției naturale” (ibid., p. 13). Deși urăște argumentul magister dixit, acum apelează și la el: „Aristotel, cum se știe, a văzut în milă o dispoziție bolnăvicioasă și periculoasă, în care am face mai bine dacă i‑am administra omului, când și când, un purgativ; el înțelegea tragedia ca pe un purgativ” (ibid., p. 14).
Pentru Nietzsche, mila poate poate distruge și mari destine, dar se pare că încă nici spiritele alese nu au realizat acest pericol: „Le reproșez celor miloși că rușinea, respectul, delicatețea față de distanțe li se pot pierde cu ușurință, că mila poate ajunge foarte ușor să miroasă a plebe și că seamănă până la putința de a fi confundată cu proastele maniere – că în anumite împrejurări mâinile miloase pot interveni cu efecte de‑a dreptul distructive într‑un mare destin, într‑o însingurare a rănilor, într‑un privilegiu la o grea vină” („Ecce homo”, București, Editura Humanitas, pp. 20‑21). Nietzsche este curtat de mari îngrijorări într‑o lume despre care crede că „bolnavii dependenți de instinctul turmei”, anarhiștii „care vagabondează […] ca niște câini pe străzile culturii europene”, „filozofaștrii neghiobi și exaltații ideii de fraternitate” sunt uniți cu toții în ostilitatea radicală împotriva oricărei alte forme sociale în afara celei de turmă autonomă (care ajunge să respingă chiar noțiunile de «stăpân» și «slugă»” („Dincolo de bine și de rău”, Editura Humanitas, 2015, p. 125).
