Am citit câteva, foarte puține, zic eu, articole, mărturii, evocări despre Eugen Simion, la dispariția sa, apoi i-am scos din bibliotecă volumele la care țin cel mai mult, oprindu-mă la „Moartea lui Mercutio”. Ce titlu admirabil, la fel ca „Dimineața poeților” și „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, alte cărți preferate. În personajul lui Mercutio, criticul vedea un simbol shakespearian al criticii literare, „un condent spiritual, cel care moare pentru că nu se înțeleg, în privința întâietății, Montaguii și Capuleții literaturii”. Ce tristă ironie a sorții, mereu repetată, pentru ca un personaj încântător să devină, fără voia lui, unul tragic.
La fel, „Întoarcerea autorului”, „Sfidarea retoricii. Jurnal german”, „Ficțiunea jurnalului intim” au fost lecturi mai mult decât interesante, plăcute, din care am avut mult de învățat. Am folosit cuvântul „învățat”, pentru că l-am avut profesor pe Eugen Simion, la literatură contemporană, în ultimul an de facultate, într-o perioadă de deschidere culturală și când el se întorsese, de puțin timp, de la Paris, unde a predat cursuri de cultură și civilizație românească, la Sorbona. Erau urme vădite din perioada franceză și în ținuta lui, pentru că avea o anumită eleganță a ținutei generale și un chic vestimentar. Revenise în țară îndrăgostit de criticii tematiști, de Jean-Pierre Richard, Gaston Bachelard, Gaëtan Picon și ne vorbea deseori despre scrierile acestora, care mi-au devenit astfel cunoscute și m-au cucerit apoi și pe mine.
Distinsul critic a fost și colaborator al „Ateneului”, și premiat, în două rânduri, de revistă, în numărul de octombrie al acesteia Adrian Jicu dedicându-i un medalion în care pune accent pe generozitatea unui spirit ales, a unui om-instituție care a făcut enorm pentru literatura și cultura română, reușind „într-o lume tot mai atomizată și egoistă, să coaguleze energiile scriitorilor tineri”, să-i adune în jurul său, să-i susțină în finalizarea unor studii post-doctorale, în materializarea unor proiecte. Îi plăcea să se înconjoare de tineri creatori, considerând stimulativ contactul cu ei, care-l împiedica să pice în vreo „fandacsie”, după cum mărturisea.
A fost un mare constructor, unul de vocație și de anduranță, lucrând neobosit, temeinic și fără ostentație. Măsura, decența, sobrietatea îl caracterizau. Nu suporta gratuitatea, fanfaronada, isteria, improvizația. Spunea că i-ar schimba pe „oamenii de vorbe”, care nu fac nimic, irosindu-ne timpul cu marea lor trăncăneală.
Avea un „spirit al amplitudinii”, după cum relevă Vasile Spiridon în articolul de rămas bun din „România literară”, notând că, odată cu plecarea unor astfel de oameni, „dispare pentru noi și putința dialogului nemijlocit cu ei”. Redau și alte câteva subtile gânduri din eleganta și substanțiala evocare amintită: „Dacă viața marilor dispăruți cărora le suntem îndatorați în vreun fel aparține întrucâtva propriei noastre existențe, înseamnă că, în același timp cu plecarea lor, se pierde și o parte din noi înșine. Magistrul s-a dus să moară puțin (vorba vărului Sorescu), dar murim și noi, puțin câte puțin, odată cu el, așa, „par délicatesse”…
Dacă Eugen Simion s-a retras într-o altă lume, nouă nu ne rămâne decât să-i citim cărțile, păstrându-l astfel viu în gândurile noastre. Pentru că, lectura este un exercițiu îmbucurător de îmbogățire spirituală, așa spunea profesorul, avertizând totodată. „Cine renunță la lectura cărților, candidează, am impresia, la barbarie”. Urmarea unei astfel de renunțări este înmulțirea Calibanilor, în triste vremuri, dominate de o mediocră fatalitate.
