Revenim asupra unei drame. 1996, 2 august. Buhusi. Personaje principale distribuite de destin in roluri de victime: Maria Enache, mama; Dragos Vasile, 7 ani, fiu. In gara orasului, din curiozitate, Dragos urca intr-un tren.
Trenul pleaca si Dragos ajunge in gara Chitila. Urmeaza un traseu halucinant, de 18 ani: orfelinate, scoli, afectiunea unor familii cu suflet, cautarea disperata a mamei, agresiunea si tacerea autoritatilor. Nu doar tacerea…
Mama anunta disparitia copilului pe 2 august, Politia inregistreaza sesizarea abia pe 8 august, dar n-a rezolvat niciodata nimic. 18 ani de singuratate, de disperare, de viata vecina cu dezastrul sufletului… 18 ani furati din doua suflete… O crima. Punct. Cei doi s-au reintâlnit pe 4 martie 2014.
O ziarista de la „Jurnalul National”, Andreea Sminchise – sarut mâna, Andreea! – sesizata de mama si de Mihaela Badita, o prietena, a purtat crucea cautarii fiului pierdut. Dar pâna acum, de 18 ani, cei doi, fiul si mama, au fost condamnatii unei Golgote fara seaman…
„M-au acuzat ca mi-am omorât copilul”
S-o ascultam pe mama… „Daca nu iesea colonelul Tapalaga la pensie, se rezolva totul. M-a ajutat, un timp, sfidând ordinele superiorilor, si politistul Emil Vlad; atât. Am mers cu el prin orfelinate, prin gari. Putea sa-si piarda pâinea. Ceilalti politisti ma intrebau daca nu cumva cred ca joc in filme. Ai innebunit? Asta ma intrebau mereu. Iar eu tot cautam, tot intrebam, tot ma zvârcoleam.
Au fost niste animale! L-am cautat pe copil, prin paduri, cu un câine pe care il crescuse el. Uneori, câinele nu voia sa mearga insa dincolo de gara in apropierea careia locuiam. Vezi, mi-a zis cineva, au oprit niste corturari la Racova si am auzit un copil plângând in cort! Am alergat, dar nu era copilul meu.
Apoi, politistii m-au acuzat ca mi-am omorât copilul. Eram distrusa. M-au mâzgalit cu pixul pe sâni, m-au amenintat ca sa recunosc asta. Le-a declarat cineva, ziceau ei, ca a vazut capul copilului in WC-ul din curte. Am adus vidanja si am vrut sa-i torn politistului in cap o galeata de…
Am inceput iar cautarile prin padurile din Racova. Tot cu acel câine crescut de baiat. Eu scormoneam cu mâinile, câinele cu labele. Am gasit un sac in care era un cadavru. Am lesinat. Dar era cadavrul unui câine (…) Tot atunci a disparut din Buhusi un alt copil: Bostan. Nu l-a gasit nimeni pâna acum. Eu am continuat sa sper, sa-l caut singura pe fiul meu…”
„Am umblat impreuna cu Dumnezeu”
„Am parasit Politia, continua mama. Nu mai puteam avea incredere in nimeni. Am umblat din gara in gara, din padure in padure, din oras in oras, din biserica in biserica, din suflet in suflet, am umblat impreuna cu Dumnezeu, ani si ani, pâna când am dat, prin Mihaela Badita, prietena mea, peste Andreea Sminchise, când am inceput sa sper din nou.
Ajunsesem, umblând cu un alt copil in brate – pe strazi, prin gari, pe trenuri – ca o cersetoare. Unii ma credeau nebuna. Eram nebuna de durere, de cautare, de speranta, de dor. Dupa 18 ani, datorita Andreei, care l-a gasit pe fiul meu, mi-am revazut fiul.
Politistii bucuresteni ne-au demonstrat, prin analizele ADN, ca suntem mama si fiu”.
Dragos sta lânga mama sa si asculta, asculta. Inca nu si-a revenit din socul reintâlnirii, desi stau de câteva zile impreuna. Nu-si poate lua ochii de la mama. Zice simplu, sobru, aproape ca in vis: „Nu-mi vine a crede ca ne-am reintâlnit! E asa de tânara si frumoasa!” Mama: „N-am crezut ca este el, cu adevarat, decât atunci când l-am vazut.
Atunci mi-am dat seama ca este el. Am lesinat, desi politistii bucuresteni ma pregatisera pentru intâlnire, imi facusera o injectie speciala. Am dormit din nou cu el in pat. Ca in copilarie. Intelegeti asta? Am simtit din nou ca am copil, ca sunt mama lui, ca traiesc din nou. Intelegeti?…”
„Hainutele si pozele lui m-au tinut in viata”
Dragos, intreb eu, ai revazut locurile copilariei, dupa 18 ani. Iti mai amintesti ceva? Dragos: „S-au schimbat multe… Multe. Mi-am adus aminte de alee; aleea din preajma locuintei. Nu m-am trezit inca din vis. Mi-am adus aminte ca ma jucam cu unchiul Alex. L-am recunoscut un pic. Tot ca prin vis, tin minte ceva de gradinita, am fost la gara, mi-am amintit calea ferata.Totul este insa in ceata; in mare ceata”.
Mama scoate niste poze. Pozele copilariei lui Dragos. Dragos se uita la ele ca si cum ar fi pozele unui strain. Sunt prea de demult. Sunt pozele unei istorii peste care unii au rasturnat prapastii de timp, de uitare. Mama le mângâie, se uita când la pruncul Dragos, cel din fotografii, când la chipesul barbat, la Dragos cel de astazi. Si nu-i vine parca a crede. Nici lui Dragos. Mama se ridica de pe scaun, deschide un dulap si ne arata o bluzita si o camasuta. Zice cochetand iar cu lacrima: „Sunt ale tale, Dragos! Le-am pastrat mereu. M-au tinut in viata!” Sunt curate ca lacrima. Parca asteapta sa le imbrace un copil.
„De celelalte hainute, zice iar mama, m-am despartit greu. Le-am dat. Pe acestea le-am pastrat. M-au tinut in viata, intelegeti? Cu astea am trait. Hainutele astea si pozele m-au tinut in viata. In poze si in suflet l-am tinut mereu…”
Mi-au dat lacrimile. S-a asternut o mare tacere. Numai ochii celor doi – ochii fiului, ochii mamei – incercati greu de lacrima timpului, erau totusi ca doua lumini care straluceau de bucuria regasirii. Mama: „Doamne, am avut noroc! Daca mi-l vindeau prin strainatate, asa cum s-a intâmplat cu altii? Nu-l mai gaseam niciodata!” Noroc? „Da, zice, am avut noroc. Am avut noroc in toata nenorocirea asta de 18 ani. Am avut noroc, l-am gasit. L-am gasit pentru ca am fost mai priceputa decat politistii, pentru ca m-a ajutat Andreea, ziarista.
N-am omorât pe nimeni pâna acum, dar imi vine sa omor pe cineva. M-au acuzat ca mi-am omorât copilul, m-au haituit. Cei care m-au acuzat sa fie in grija lui Dumnezeu; atât spun. Si sa se duca la munca; la o alta munca. Am strigat disperata 18 ani, prin paduri, prin orase, ziua si noaptea, dar Legea nu m-a auzit.
Mi s-a spus ca sunt criminala, ca sunt nebuna. Doar Dumnezeu m-a ascultat! Acum sunt impreuna cu Dumnezeu si cu fiul meu. Mergem impreuna peste tot” .
„Da, ca pe un obiect m-au…”
Dragos: „Am primit zeci si zeci de telefoane de la prieteni, de la cunostinte. Au zis ca am o mama foarte frumoasa. Dar nu este doar frumoasa. Are un suflet….” Ultima oara, Dragos a locuit la Jupânesti (Arges). A avut acolo o familie minunata: Niculae Niculescu. Acum va pleca in Italia, impreuna cu mama. Este tehnician in domeniul prelucrarii lemnului. Imi arata si alte diplome si atestate, cu alte specializari.
Cum, Dumnezeu, Dragos, zic eu, cum de nu au reusit autoritatile de tot felul – Politie, Scoala, Stare Civila, Protectia Copilului etc – cum de n-au reusit sa-ti gaseasca parintii atâta amar de vreme? Te-au tratat ca pe un obiect. Ti-au eliberat foarte târziu si actele de identitate. Pâna si un obiect trebuie trecut intr-un inventar, dar un om… Dragos se uita la mine si zice cu tristete : „Da, ca pe un obiect…”
18 ani de singuratate, de suferinta, de lacrimi, de viata ajunsa la capatul Strigatului. Si toate acestea din cauza ca traim intr-o tara in care autoritatile n-au nici macar o amarâta zdreanta de suflet, de bun simt. Priviti catre fiul sau fiica de lânga dumneavoastra si imaginati-va ce s-ar fi intâmplat daca o nenorocire v-ar fi despartit 18 ani… Asa veti intelege si mai bine drama Mariei Enache si a fiului ei regasit, Dragos Vasile Lupu…
