Sa fim seriosi, in judetul Bacau nu prea mai e productie. Cu exceptia câtorva firme mari care, prin nu stiu ce mecanism, dar si nitel noroc, au scapat de tavalugul falimentelor, ei bine, pe la noi n-a ramas mai nimic in picioare.
Chiar si putina industrie care mai exista e redusa la mai mult de jumatate, fata de ce capacitati de productie existau la inceputul anilor ’90. Sa zicem ca mai avem ceva agricultura, dar tot la nivel brut putem discuta, de materie prima, in niciun caz de produse care sa aduca plus valoare, industria alimentara devenind o fantoma care ne bântuie imaginatia.
Apoi, s-ar putea sa mai avem ceva lemn, dar care fie ajunge la chinezi ori arabi, fie il ia austriacul si il trimite cu tot cu profit la el acasa. Nu mai exista nici fabrici de prelucrare a lemnului, nici industrie metalurgica, industrie grea sau constructii. Ne apropiem de acel zero barat de care fuge toata lumea civilizata.
Când mai discut cu putinii oameni de afaceri care mai exista inca, aflu cât de greu le este, prin ce dificile incercari au trecut si inca mai trec, cum i-au ghebosat bancile, cum i-a descurajat statul prin impozitarea exagerata, cum au tot incercat sa-i tepuiasca partenerii gainari de pe-afara si câte si mai câte.
Or, când il mai auzi pe câte unul care sopteste, nu striga in gura mare, ca vrea sa faca investitii in Bacau, gândesti ca…asta e o stire de presa.
Una care, insa, nu prea capteaza atentia multora, lumea preferând sa urmareasca bazaconii cu violate, injunghiati sau donatori de organe pe doua sau patru roti. E drept, cu o floare nu se face primavara, dar macar aduce ploaia. Sper.
