Ne place sau nu, Bacăul este al nostru, al tuturor celor care, de decenii sau…de o zi, ne ducem viețile prin el. Admit că s-ar fi putut face multe prin urbe, care să ne transforme, în mai bine, traiul. Și mai cred că Ștefan cel Mare și Sfânt, la cei 611 ani de existență ai Bacăului, s-ar răscoli de mii de ori și mai-mai că ar da o fugă până la Topkapî ca să-și recupereze sabia și apoi s-ar întoarce, măcar pentru un timp, pentru a face oleacă de ordine prin târgșorul nostru.
De sus, de pe dealul de la Sarata, ar arunca o privire peste semețiile Bacăului, apoi și-ar mângâia nervos mustața și ar exclama tunător: „Asta e! Nica-i bun?”. Uite, chiar cunosc oameni care sunt absolut fascinați că trăiesc aici, care ar face orice să arate lumii cât e de frumos Bacăul lor. Fac cercetări prin arhive, scot la iveală imagini și documente despre frumosul oraș de pe Bistrița, organizează întâlniri cu prietenii, cunoștințele sau foștii colegi, în care își deapănă amintirile despre trecut. Alții surprind Bacăul în diverse ipostaze, și mai bune, mai rele (doar e și orașul lor), arătându-i luminile și umbrele, socotind că, în felul ăsta, poate se ajunge la un progres, zic.
E bine, totuși, să fii optimist, gândind că va fi mai frumos, odată și odată, și mai bine de trăit pe-aici. Și, până la urmă, trebuie să admitem că o ducem mult mai bine decât alții, și asta chiar că ar trebui să ne dea curaj și încredere. Și-apoi, chiar nu este gunoi peste tot, mai sunt și lucruri bune care se dezvoltă ori care se petrec prin Bacău. E drept, nu e ca-n furnicarul altor orașe, unde emulația ideilor de tot felul le-au transformat în adevărate locuri unde ți-ar plăcea să petreci o viață. La noi, totul se derulează într-un ritm ceva mai încetinit, moldovenesc, dulceag, ca pe vremea lui Ștefan, domn cel mare, „atleta Christianae fidae” („atlet al credinței creștine”).
