3 mai 2024
ReportajLongevivii din Garleni "prind" o suta de ani, cu post si munca

Longevivii din Garleni “prind” o suta de ani, cu post si munca

Sta in camera ei, la caldura, sprijinita de doua perne si se gândeste linistita la trecut. Viitorul s-a subtiat si s-a apropiat, ii intra pe fereastra dar, la o suta de ani, intâlnirea asta nu o mai inspaimânta. Ioana Burcuta nu aude prea bine, dar intuieste ce o intreb. Ochii ei negri au patruns direct in sufletul meu, iar chipul i s-a luminat. E impacata cu lumea si cu sine si se pregateste in fiecare zi sa plece acolo, Sus. "A implinit 99 de ani, merge pe o suta, dar tine post. Asta a fost voia ei, de altfel, intotdeauna a postit", povesteste Elena, nora ei, care se se apucase sa-i gateasca niste piftelute din ghebe. Tusa Ioana locuieste cu alti sase membri ai familiei Burcuta: fiul ei, Vasile, care are 60 de ani, si sotia lui, Elena, nepotul, sotia si cei doi copii ai lor: Iulia, de noua ani, si Alexandru, de doi. In curtea lui Vasile Burcuta sunt doua case si o terasa, iar pe terenul din spate se inalta o vila, care este a celuilalt fiu, Claudiu, plecat in Cipru. "Si el are o fetita de o luna", precizeaza gazda noastra. Fara sa se supere ca am venit neanuntati, ne arata intreaga casa, cu zestrea de covoare si amintiri, incât ne simtim ca in Muzeul Satului. Tot ce se afla aici, de la trotuare si terasa in care stau la umbra, vara, pâna la poarta de metal, cu inflorituri, e facut de mâna lui Vasile Burcuta.

La treaba, ce atâta mâncare!

E o familie mare, harnica si unita, m-a prevenit Valentin Flenchea, edilul din Gârleni. "Avem 35 de ani de casatorie si am mâncat aceeasi mâncare, am impartit aceleasi bucurii si necazuri, spune Elena, nora Ioanei Burcuta. Ea ne-a crescut copii. Am lucrat la Fabrica de Postav Buhusi, iar dupa ce s-a inchis, in comert. Pâna când ma intorceam eu de la munca, mama gatea, spala, facea curatenie!" El a fost zugrav o viata intreaga: "Am lucrat la Trustul de Constructii, la Cucu, «Nu da bani, dar da de lucru», asa se spunea despre el", povesteste Vasile Burcuta, râzând. Acum, e rândul Elenei sa-si creasca nepotii pentru ca nora ei, educatoare, sa poata merge la serviciu. "Suntem in clasa zero", spune bunica. Iar strabunica e fericita sa-i vada la un loc, asa cum i-a crescut, saritori si ingaduitori unii cu altii. De vreo doi ani, i-a scazut vederea, dar inainte citea ziare, carti si, mai ales, Biblia. "A fost sefa de echipa la CAP, spune Vasile Burcuta, laudându-si mama. Era tare vrednica, mânca din sort in timp ce muncea. Nici pe altii nu-i lasa sa leneveasca. «Hai, la treaba, ce atâta mâncare!», le spunea femeilor din echipa, care ar fi vrut sa mai stea."



„Nascuta alaltaieri”

Ioana Burcuta nu e singura longeviva din familie. "Fratele ei, Ioan Rosu, are 95 de ani, iar mama lor, Marita Rosu, a trait 99 de ani. Pe certificatul ei era scris «Nascuta alaltaieri». Stiam luna, anul, dar niciodata nu am stiut ziua in care s-a nascut bunica Marita", marturiseste Vasile. Venita pe lume in 1880, mama Ioanei Burcuta a trait si vremuri bune, si vremuri zbuciumate, neclare, dar s-a tinut tare. A murit in 1979, la 99 de ani, iar acum fiica ei, Ioana, a trecut de 99 de ani si se pare ca va bate recordul. Intrebat daca o va premia, edilul ii promite ca va propune consilierilor "ca toti cetatenii care ating o suta de ani sa primeasca cinci milioane de lei vechi". La urma urmei, nici nu-s asa de multi. Nu pot sa nu-i iscodesc: care o fi secretul longevitatii? Harnicia, postul, linistea data de convingerea ca Dumnezeu ii vede si ii apara, un fel de armonie intre "inima buna" si trupul activ, obisnuinta ca toate sa fie facute la timpul lor si multumirea ca s-a respectat rânduiala: "Când e de munca muncim, iar când vine ceasul de odihna il respectam pentru ca organismul are nevoie si de repaos", spun oamenii. La fel de importanta e "mostenirea familiei", "gena", sustine Vasile Burcuta. "Gena buna" vine, poate, si din faptul ca au trait pe malul Bistritei si s-au hranit cu peste proaspat generatii la rând. Vocile blânde, televizorul deschis pe Trinitas, covoarele traditionale, caldura sobei de teracota, bunastarea decenta, toate creeaza acea atmosfera de camin protector, in care simti ca esti iubit si devii iubitor. Cu regretul ca nu pot asculta si alte intâmplari, plec lasându-i in poarta, zâmbitori, cuminti, umar lânga umar, ca in picturile naive ale lui Ioan Maric. Stiu ca se vor intoarce la povestile lor despre bunicile care prindeau peste, despre razboi, despre retetele de post si iernile de altadata. Intre acestea, se va strecura, poate, si cea despre ziua in care un ziarist a vizitat-o pe bunica Ioana.
Silvia Patrascanu

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri