Se învata în scoala, la capitolul despre vocabular, ca sinonimele sunt de trei feluri: totale (natriu-sodiu; porumb-papusoi), partiale (cele mai multe) si aproximative sau poetice (în comparatii precum „(luna), ca o vatra de jaratic”).
Când candidatii de la profilul real al examenului de bacalaureat au fost solicitati sa numeasca un sinonim pentru cuvântul „teama”, s-a ivit deruta de a selecta din banda semantica progresiva (neliniste – teama – frica – spaima – groaza – angoasa) termenul adecvat: primul e prea „moale”, iar ultimul, prea puternic (angoasa e o frica fara obiect, aproape patologica). Curiosii care au deschis DEX-ul au dat de o definitie cel putin nepotrivita: „Stare de neliniste si de tulburare provocata de un pericol care te ameninta, de un rau care ti se poate întâmpla; frica, teamat”.
Nu are ce cauta pronumele personal la acuzativ „te” si nici cel la dativ „ti”, în conditiile în care cititorul unei lucrari academice vrea sa se stie protejat si nicidecum pândit de capcane si de rele la tot pasul. Curat stiintific, ar fi trebuit sa ne întâmpine o definitie neutra, impersonala: „un pericol temporar/care poate ameninta pe cineva”, respectiv „care i se poate întâmpla cuiva”. Absolventii de liceu vor vedea în cele doua forme pronominale marci ale subiectivitatii (cerinta constanta si pentru gimnazisti). Mai departe, ar afla din acelasi DEX un cuvânt nou, „teamat”, poate pentru ca perechea lui feminina, „teama”, nu vrea cu niciun chip sa flexioneze pentru genitiv-dativ. (Nici nu ar avea cum, de vreme ce e un cuvânt facut, nu nascut: provine, prin derivare regresiva, de la verbul „a (se) teme”.)
Ca si la subiectul dat absolventilor clasei a VIII-a, avem de obiectat lipsa rigorii în transcrierea fragmentului de text si în formularea cerintelor. Chiar daca autorul (aici, Tudor Musatescu) a scris într-un fel, C.N.E.E.-ul ar fi trebuit sa adapteze punctuatia (singurul domeniu în care avem dreptul sa intervenim):
A.1. „Parintii mei nu mai stiu ce e cu mine. Doctorii la fel.” (Lipseste virgula de dupa cuvântul „doctorii”, ca substitut al predicatului.); 2. „Toti sunt convinsi ca suferi din cauza lui Zuc, fiindca s-a logodit cu Turi …” (Virgula este inutila, de vreme ce propozitia care urmeaza noteaza singura cauza a regentei.); 3. „Tu esti prea tare si dragostea, în fond, e o slabiciune.” (Înaintea lui „si” e necesara virgula, pentru a marca un raport adversativ de gradul al doilea: „si” poate fi citit „iar”.); 4. „si – daca îmi dai voie sa-ti dau un sfat în viata mea – iata-l: iubeste, Dona.” (Liniile de pauza, dorind a închide o fraza incidenta, mai mult încurca. Aplicând proba legitimitatii acestui semn de punctuatie, adica renuntarea la respectivul enunt, ajungem la un nonsens: „si iata-l”. Solutia era utilizarea altui semn, virgula, dar o singura data, înaintea interjectiei: „si daca îmi dai voie sa-ti dau si un sfat în viata mea, iata-l”. Dupa vocativul „Dona”, se impunea semnul exclamarii. (Obiectiile noastre sunt întemeiate o data în plus pentru ca fragmentul a fost dat spre comentariu separat, în 60-100 de cuvinte.)
B.1. „câte 4 puncte pentru fiecare cerinta/reper” (pleonasm; corect: a) „câte 4 puncte pentru o cerinta/nu reper” sau b) „4 puncte pentru fiecare cerinta/reper”; 2. „Nota!” (semnul exclamarii, nejustificat); 3. „verbe de opinie, adverbe” (semnul punct si virgula era mai indicat decât virgula); 4. „greseli lexicale sau morfo-sintactice” (Corect: „morfosintactic”; prefixoidul nu are autonomie. A se vedea morfofiziologic, morfopatologic, în DOOM2.) 5. Crosetele care semnaleaza omisiunea unei parti din text trebuiau notate cu fonturi drepte, nu italice.
