Sunt, după cum se vede, trei informaţii în titlul nostru, care pot fi înmănuncheate în una singură: cultură de calitate, într-un oraş cu rezonanţă istorică. (Primul domnitor al Principatelor Unite are casă memorială în Bârlad, deşi e revendicat de încă două oraşe: Huşi şi Galaţi.)
Ne-a atras atenţia numele publicaţiei apărute vreme de doi ani şi jumătate (apr. 1925 – dec. 1927) tocmai pentru posibila legătură cu apărătorii limbii române tradiţionale, dar am descoperit – cu plăcere, mărturisim – o revistă de cultură, cu profil literar. Două animatoare ale vieţii spirituale bârlădene – Elena Monu şi Elena Popoiu – au avut fericita idee de a ne oferi o ediţie anastatică a tipăriturii, scutindu-ne de căutări în biblioteci universitare ori la colecţionarii de rarităţi bibliofile.
Am parcurs cu mult folos textele în versuri, în proză ori dialogate, precum şi cronicile artistice, însemnările critice, eseurile sau notele de istorie literară şi am asistat la creşterea valorică a revistei, de la un singur nume sonor (G. Tutoveanu) în numărul 1, la tot mai multe în următoarele ediţii: G. Bacovia, Agatha Grigorescu, Vasile Voiculescu, I. Valerian, G. Voevidca, D. Nanu, Artur Gorovei, N. Crainic, Leca Morariu, D. Iov, I. Dragoslav ş.a.
Editorialul de la 1 apr. 1925 este vocea unui poet şi a unui director de revistă, conştient de răspunderile ce-i revin: „Dintre toate mijloacele de exprimare artistică – marmura, culoarea, nota muzicală –, cuvântul ne leagă, cu voia sau fără voia noastră, de viaţa sufletească a neamului din care ne-am născut“. Demonstraţia lui George Tutoveanu merge către imposibilitatea convertirii cuvântului într-o altă limbă fără a-i trăda înţelesul: „Crescut clipă cu clipă, de-a lungul veacurilor, în cele mai ascunse adâncuri ale sufletului, cuvântul se-mpleteşte aşa de cumplit cu toate frământările acestuia, încât de multe, de foarte multe ori, nu i se poate găsi înlocuitor de la un grai la altul: nu poate fi tradus“.
Argumentele continuă: „Cuvântul păstrează, în sonorităţile lui, nu numai puterea de înţelegere desăvârşită a marilor sentimente, general omeneşti, dar şi nesfârşitele nuanţe care deosebesc, în manifestarea lor, aceste sentimente, de la neam la neam“. În consecinţă, „cuvântul a devenit semnul cel mai luminos şi mai caracteristic al vieţii naţionale“. Pentru că a fost etichetată drept o „publicaţie tradiţionalistă“ (I. Hangiu), deşi lipseşte osatura doctrinei evocate, acelaşi G. Tutoveanu încheie lirico-aluziv: „… nu uitaţi că mugurii care se răsfaţă pe vârfuri, la soarele darnic al primăverii, îşi datoresc viaţa sutelor de frunzişuri pe care toamna le scutură mereu, la rădăcina arborilor, în liniştea misterioasă a pădurii“.
Prin urmare, interesul declarat al celor de la „Graiul nostru“ era de a încuraja exprimarea în limba română a creatorilor de literatură, sublimându-şi trăirile şi gândurile, cu convingerea că sunt părtaşi astfel la afirmarea specifică a culturii naţionale. O observaţie critică („… cacofonia Dacă constatarea se înfrăţeşte cu repetiţiunea acel… acelui, iar năvala celor peste 10 genitive ne oboseşte“ – nr. 8-9/1926) trebuie interpretată în acelaşi sens constructiv.
„Graiul nostru“ – o revistă matură, ca şi perioada, interbelică, pe care a ilustrat-o.
