După ce s-a crezut că România și-a apropiat valorile democrației de ființa națională, am intrat în faza în care aceasta a devenit o dictatură deghizată. Când Platon ne spune că dictaturile se ridică din democrație, unii îl privesc de parcă ar fi orfan de logică. Ființă instruită, cu instincte virile de seismograf social, Charlie Chaplin a explicat foarte interesant mecanismul apariției bolii: indivizi cu un tupeu care sfidează cel mai elementar bun simț, copleșiți de mediocritate și frustrări, se eliberează pe ei înșiși din acest prizonierat și încătușează mulțimile.
Pârghiile sunt simple, observați? Ființe malefice, dictatorii își apropie/ aservesc serviciile secrete, Curtea Constituțională, Justiția, Poliția, Jandarmeria, Parlamentul și Executivul, prin practici clasice: șantajul, steaua de pe epoleți, accesul facil la funcții importante și visterii generoase etc. Cu niște consilieri școliți la tertipurile machiavelice, dictatorul în devenire poate crea iluzia socială că acest registru otrăvit al derapajelor de la democrație ființează în limitele democrației.
Dacă privim atent către peisajul democrației noastre năucită de tot felul de vânătăi, observăm că am trecut deja de faza numită zorii dictaturii. Simptomele bolii sunt evidente. Un partid care în doctrină are înscrise toate virtuțile democrației și-a ales ca lider, prin manopere gestionate de Klaus Iohannis, un candidat unic. Acesta nu este unul oarecare: militar, beneficiar de dispensă, întrucât este proaspăt înregimentat în politică. UE tace chitic, deși altădată lua foc la semnalele de militarizare a politicii. Prin ecou, toate înjghebările democrației suferinde procedează astfel. Candidat unic la FRF, de pildă. Susținut politic, băcăuanul Burleanu poate deveni președinte pe viață al unei federații care gestionează un sport în care doar vocalizele jenante ale unor Becali sau Dragomir contează, nu fotbalul. PSD a consacrat formula unicului candidat, Iohannis a perfecționat-o, noile partide care se încropesc pentru alegerile viitoare o aplică într-o veselie. Acceptăm asta?…
În ,,Marele Inchizitor”, considerat cel mai tulburător poem al lumii despre libertate și credință, ni se spune că nu există ceva mai ademenitor pentru om decât libertatea conștiinței, dar, în același timp, nu există ceva mai cumplit. În principiu, Iisus este acuzat de Marele Inchizitor că le-a oferit oamenilor liberul arbitru, libertatea spiritului. Dar, zice vicleanul acuzator, acestea sunt un supliciu pentru om, care ar prefera liniștea și chiar suprimarea capacității sale de a alege între bine și rău… ,,Marele Inchizitor” aruncă în dezbatere problematica ispitelor pe care diavolul le-a trimis către Hristos, după ce postise patruzeci de zile în pustiu: ispita lăcomiei (să transforme în pâini pietrele pe care le avea în față), ispita iubirii de avuție și ispita slavei deșarte. Iisus învinge ispitele, dar Marele Inchizitor pune la îndoială avantajele victoriei lui pentru omenire. Nu ar fi fost bine, de pildă, dacă ar fi transformat pietrele în pâini? Mai întâi oamenii au nevoie de pâine, de lucrurile lumești, apoi de libertate…
Ce vrea omul? Libertate ori securitate? Risc ori siguranţă? Suflet curat sau dezmăț de viscere? Curaj sau lașitate? Transparență ori secretomanie? Îi credem proști pe dictatori, dar ne înșelăm. Ei sunt niște ticăloși cu instincte sociologice; știu răspunsul pe care mulți oameni îl oferă acestor întrebări.
Acceptăm revenirea la dictatură?… Dictatorii/ dictatorii în devenire mizează pe ispita Marelui Inchizitor: ,,Vezi pietrele acestea din acest pustiu dogorit de arșiță? Poruncește ca ele să se facă pâini și omenirea întreagă, plină de recunoștință, va alerga pe urmele tale ca o turmă ascultătoare, deși tot timpul va fi cu frica-n sân ca nu cumva, la un moment dat, să-ți retragi brațul întins și, o dată cu asta, să se isprăvească și pâinea dăruită de tine!”… Acești orfani de spirit ar fi capabili să afișeze pe frontispiciul buncărelor în care și-au amenajat veritabile laboratoare ale Răului și o altă zicere a aceluiași perfid Inchizitor: ,,O, în vecii vecilor, fără noi, oamenii nu vor ajunge să-și astâmpere foamea! Toată înțelepciunea lumii nu va putea să le dea pâine, atâta timp cât vor rămâne liberi; dar ai să vezi că, până la urmă, ne vor ne vor aduce singuri plocon libertatea și, depunând-­o la picioarele noastre, ne vor spune: «Înrobiți-ne, dar astâmpărați-ne foamea!»”… Acesta este, de fapt, tragicul avertisment dostoievskian pe care nu reușim să-l înțelegem în profunzimea sa.



Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"
PUBLICITATE