50 de ani fără Jack Kerouac. Jumătate de secol. Plus o zi. De fapt, o noapte: „…Dean era în transă. Ochii solistului erau ațintiți asupra sa: în fața lui se afla un țicnit care nu numai că înțelegea, dar era și împătimit și voia să știe mai mult, mult mai mult decât exista și se putea afla, astfel că între ei se declanșă un fel de duel. Din trompetă ieșeau acum nu muzică, ci țipete și iar țipete, un „Baaaa” care cobora la „Biiiip” și iar sus la „Iiiii” și iar disonanțe și sunete care răsunau ca un fel de ecou”.
Cum s-ar fi rostogolit secolul trecut în absența lui Kerouac? A beatnicilor? Și a lui „Pe drum”? În autobiografia „Light My Fire: My Life with The Doors”, organistul Ray Manzarek mărturisea că „dacă Jack Kerouac nu ar fi scris «Pe drum», The Doors nu ar fi existat”. Și, mai mult ca sigur, nu doar Doors. Universul lui Kerouac, acel univers beatnik al libertății spirituale și sexuale, al drogurilor și al vieții de noapte în localuri cu muzică jazz, al rătăcirii și al extazului mistic a fost precursorul mișcării hippie din anii 60 cu puternica sa componentă anti-establishment.
Și, așa cum notau Guaitamacchi, Follieri și Crotti în „Rock și Artă”, „exact în această atmosferă de inovații și anti-conformism au germinat și au înflorit cele mai mari talente ale rock’n roll-ului. Muzicieni adevărați care au refuzat rolul facil de simpli entertaineri, preluând conducerea unei generații sub semnul contraculturii”. De la Jim Morrison la Patti Smith, de la Leonard Cohen la Tom Waits. 50 de ani făr’ de Kerouac. E timpul pentru un lichior de malț.
Și momentul să pornim din nou la drum. „Pe drum”: „Încercă toate figurile posibile: ținând trompeta în sus, lateral, cu capul în jos, orizontal, la treizeci de grade, la patruzeci de grade, pentru ca într-un sfârșit să se prăvălească în brațele cuiva, dându-se bătut, și toată lumea se înfoia și urla „Da! Da! A făcut-o și pe asta”.
