Sunt din ce în ce mai exigentă cu mine și mai selectivă când e vorba de a-mi petrece timpul într-un anturaj. Evident, asta ține de o anumită etapă de viață, de vârstă. Am iubiri și idiosincrazii clare și nu mai sunt dispusă să-mi pierd vremea aiurea, cu lucruri și cu persoane care nu mă interesează cu adevărat. Așa cum făceam când eram mai tânără și mai inconștientă, având și acea juvenilă, ridicolă autosuficiență, aroganță care venea din lipsa de experiență, din necunoașterea vieții. Acum, de pildă, îmi place să stau la taclale doar cu oamenii care mă binedispun și în compania cărora am senzația plăcută că timpul trece ca un gentilom. Ăsta era sensibilul compliment pe care genialul Fellini, un mare cavaler, un iubitor al eternului feminin, i-l făcea minunatei Anouk Aimée când filmau împreună: con te, il tempo e un gentiluomo. Cavaleri adevărați nu prea mai găsești în zilele noastre (parcă și timpul s-a troglodit), iar cercul de prieteni reali, de amici agreabili e tot mai restrâns. Dar e bine să-l ai, fiindcă așa îți menții spiritul deschis, într-o stare de absolută disponibilitate, și ai și senzația confortabilă a unui mic zid afectiv de apărare împotriva oricăror intemperii, vitregii, adversități.

Nu mă simt bine decât în prezența oamenilor față de care am afinități, pentru ceilalți având doar o politețe de circumstanță. Iar ceea ce detest din toată puterea ființei mele este vulgaritatea, mârlănia. Am spus-o de multe ori și o voi repeta la nesfârșit, ca un exercițiu de exorcism. Pentru că mârlănia este ca o plagă, ce se tot întinde, specia fiind în expansiune. Indivizii din această tagmă sunt josnici și lași, pe deasupra, nu-și cer niciodată scuze, iertare, nu recunosc nimic, sunt îngâmfați, bățoși, plini de ei înșiși. În fine, mie întâlnirea cu astfel de indivizi îmi provoacă un rău fizic. De aceea mă bucur enorm, aproape copilărește, când cunosc oameni care sunt opusul lor, fiind buni în mod autentic, sensibili, purtându-se frumos cu ceilalți într-un chip natural, și nu doar de paradă, de făcut impresie. O altă specie pe care nu o pot suferi este aceea a atotştiutorilor, adunându-i pe inșii care emit, pe un ton foarte înalt, numai păreri „exhaustive”, expresie, în ultimă instanţă, a intoleranţei, a lipsei de înţelegere şi de respect faţă de ceilalţi.

Persoanele respective au și fel de fel de teorii, goale, de obicei. Or, teoria strică omenia, asta era o vorbă a lui Gellu Naum. Iar viaţa se întoarce împotriva filosofiei, ca în piesele lui Dumitru Solomon, avându-i ca eroi pe Socrate, Platon, Diogene, Erasmus. Ideile trec, se decolorează, se demodează, oamenii rămân, recunoştea însuşi Camil Petrescu, deși el, ca autor al unui tratat despre noocraţie, era mare iubitor de idei, de abstracţiuni.

Dar și ideile merită să fie iubite, mai ales cele de tip sentiment. Eu iubesc mai ales una, pe care am găsit-o formulată, cât se poate de simplu și de elocvent, de Erasmus din Rotterdam (un „homo per se”): Să nu te laşi folosit de nimeni. Și să ai tăria de caracter de a rămâne tu însuţi (însăți) în orice împrejurare, să nu te trădezi pe tine, asta mi s-a părut cel mai important lucru, dintotdeauna. M-am ferit mereu să servesc cauze care nu erau ale mele, deşi sunt altruistă din fire, idealistă, dornică de frăţie universală. O utopie, desigur. Poate de asta-mi și place însă.

Dincolo de iubirile și idiosincraziile mele, astăzi, la o altă vârstă decât cea a iluziilor, încerc să fiu mai atentă, mai selectivă, după cum spuneam la început, știind prea bine ce se ascunde dincolo de măști, de convenții sociale.

Alte articole