În 1989 am dărâmat zidul comunismului, îndreptând buldozerul către capitalism. Nu am ajuns nici până azi acolo. Asta și poate pentru faptul că nu am fost niciodată cu adevărat în comunism. Sau om fi fost? Răspunsul are o importanță relativă. Esențial este că tare ne-am mai întoarce, luând-o înainte. Nu avem de-a face cu un paradox, ci doar cu multă nesiguranță aka haos, care ne obligă să batem pasul pe loc, afundând groapa de sub tropăielile noastre.
Până la urmă, după vreo 40 de ani de (ne)comunism plus alți 30 de (ne)capitalism, pierderea busolei e un lucru firesc. Iar într-o țară în care dreapta și stânga sunt mai degrabă variante rutiere decât orientări politice nu ar trebui să ne mire că: un fost prim-ministru liberal, Ludovic Orban pre numele său, se laudă că a muncit toată viața la stat, că mulți dintre așa-zișii baroni au ieșit de sub pulpana unui partid orientat către protecția socială sau că avem cohorte cărora stânga le pute rău (gauchism, ce dreaq o mai fi și ăla?), dar care dau năvală la posturile (bine) retribuite de stat.
După cum nu ne mai miră că în România post-ceaușistă și, implicit post-comunistă, sportul de performanță continuă- „la cererea publicului”- să fie finanțat de stat. Sub mai multe forme: de la infrastructură și până la salarizare. Fotbalistic vobind, am vrea să jucăm ca Barcelona și Bayern Munchen, să cumpărăm jucători așa cum o face PSG și să câștigăm trofee precum echipele din Premier League, dar pretindem, totodată, ca stadioanele să fie construite prin ordonanțe guvernamentale, iar lefurile achitate de autoritățile locale. Și, în lipsă de Barcelona, Bayern, PSG, Liverpool, Chelsea și Man U ne alegem, natural, cu CSO Voluntari.
Extra-fotbalistic vorbind, avem fix aceeași situație, minus problema stadioanelor. Uitați-vă, numai câte echipe de volei și handbal populează prima divizie de la noi! Și luați, drept contra-exemplu, Serie A1 la volei feminin din Italia. OK, știm foarte bine de ce la noi nu se înghesuie sponsorii. Există și problema produselor fără sclipici comercial, dar vârful nevăzut al aisbergului îl reprezintă legislația anapoda. Care este anapoda tocmai pentru că- taram- tarararm!- servește perfect multinaționalelor în materie de non-sponsorizări: „Noi am vrea, dar nu putem”. Dap… Și uite-așa stânga își dă din nou mâna cu dreapta, iar noi cu stângul în dreptul. Deocamdată, în materie de struțo-cămile ideologice, există una singură nedisecată, prin urmare, viabilă. Mai bine zis, încă viabilă: China. Pentru noi e la fel de greu să o apucăm pe drumul mătăsii (faceți la stânga, după care o cotiți spre dreapta), cum ne-a fost să ajungem cu adevărat în capitalism. Așa, că mai bine stăm în cur și facem ce știm mai bine: chinezării.
