In Valencia, ca in toata Spania, Scoala nu are statut de Cenusareasa a natiunii. Aici, administratia locala este raspunzatoare suta la suta de baza materiala a scolii, nu profesorii. Securitatea elevilor, asigurata cu personal suficient, este maxima. Am vizitat un liceu care avea chiar si adapost antiatomic. Autonomia nu este o vorba-n vânt. Scolile au chiar si cofetarii proprii, pot face din afacerea aceasta si profit. Finantarea nu este o problema, salariile sunt decente, iar aservirea scolii nu este, ca la noi, fata de tot felul de institutii pentru care scoala româneasca salahoreste gratuit, oferind servicii de statistica si informatii de tot felul. Asistenta medicala este asigurata non-stop. A munci aici sâmbata sau duminica este o aiureala. Profesorii si elevii nu sunt stresati din cauza a tot felul de inspectii, desi acestea exista. Multiculturalismul este o realitate fireasca. Am intlânit o adolescenta originara din Prahova, stabilita aici de la vârsta de zece ani. Mi-a spus ca nu simte niciun fel de discriminare, iar programul scolii nu este stresant. Am participat la câteva activitati didactice. Discursul didactic este pragmatic, nu are nimic din incrâncenarea noastra metodica, din formulele ,,sacre” ale psiho-pedagogilor nostri. Nu sunt convins de faptul ca elevii lor au competente teoretice mai grozave decât ale elevilor nostri; dimpotriva. Dar au competente pragmatice. Scoala spaniola pune accent pe integrarea sociala a adolescentilor.
Restaurantele noastre sunt, prin excelenta, doar… centre de profit. Ale lor sunt, in multe situatii, si locuri in care istoria si civilizatia tin sa ti se destainuie. La Albufera, de pilda, unde un lac imens gazduieste un parc national care are vreo 250 de specii de pasari, intr-unul din restaurante, care n-are nimic din zgomotul luxos al multora dintre cele de-ale noastre, am vazut pe pereti o adevarata expozitie fotografica in care fremata istoria si civilizatia locului. Paella, felul lor de mâncare pentru care au un adevarat cult, era prezentata ca un adevarat bun national. Am vazut familii spaniole, foarte multi turisti straini sositi aici doar pentru a servi celebra paella si un pahar de sangria rece. La Morella, aşezare putin indepartata de Valencia, restaurantul Casa Roque te asteapta cu litografii grozave care fac o sinteza a istoriei omului. Dupa masa, gazdele te invita sa-ti arate, printre altele, si un tablou realizat intr-o tehnica speciala care, pentru un necunoscator ar putea sa fie confundat cu un banal covor gen… rapirea din serai. Realizat din textile artistic destramate, el aminteste de tehnica primei variante a celebrei Guernica, cea pe care Picasso a ars-o… Tot in Morella te atrage Dada Museum Pub. Un Pub… Dada? Nimic intâmplator, daca stim ca Salvador Dali a fost un fan al miscarii Dada…
In Valencia, parca si cersetorii sunt dintr-o alta lume. Sunt putini, dar cred ca sunt si de import, nu indigeni. Unii dintre ei, afiseaza… profesionist, câte un carton cu ,,Tengo hambre!”(,,Mi-e foame!”). Nu sunt vocali, agresivi. Habar n-am daca exista vreo lege care sa permita sanctionarea cuiva care spune ca-i este foame… Cei mai multi incearca sa fie originali, fac apel la recuzite teatrale. Au staif. Lânga celebra arena a toreadorilor, de pilda, la ceas de seara, un cersetor costumat impecabil, cu masca a la Mr. Bean, atragea, cu mimica sa inconfundabila de fiinta mereu ratacita in Univers, multi trecatori care tineau neaparat sa se pozeze cu el. Unii chiar nu-l plateau pentru asta. Tot in aceeasi zona, asezat pe un piedestal, in costum de miner, cu lampas specific, ,,pudrat” peste tot in negru, un cersetor statea nemiscat, minute in sir, ca o statuie. Unii il rasplateau, altii nu. N-am vazut in toata Valencia zece cazuri de cresetorie. Poate ca din acest motiv si politistii sunt foarte toleranti. I-am vazut chiar si pe ei zâmbind catre Mr. Bean si purtatorul de lampas.
Ion Fercu
Itinerarii spaniole. Valencia. Scoala, restaurantul, cersetorii (IV)
