Porecla o avea mai demult. Încă de când era simplu ucenic. I-o dăduse un maistru-șef din fabrică. Acesta, om trecut prin viață, nu se lăsase înșelat nici de privirea pretins naivă, nici de zâmbetul ușor nătâng și nici de vorbele tăvălite prin pudră de zahăr. Cătase dincolo de ele. Și văzuse bine: avea în față un ticălos. Prin urmare, așa i-a rămas numele: Ticălosu.
Directorul din acele vremuri de început îl cataloga altfel. Zicea despre el că-i sifilitic și dezaxat. Și că locul lui e la balamuc, nu în fabrică. Poate că un examen psihiatric ar fi dat dreptate șefului ăl mare. Dar, în absența unui certificat medical care să-i aducă o altă poreclă, era Ticălosu. Sigur, nu pentru toți.
Existau încă destui pe care-i păcălea, că doar nu pupa degeaba icoanele, bisericos nevoie mare. Îl ținea pe Bunul Dumnezeu pe buze, dar avea draci în el. Draci care-i tot dădeau ghes la nemernicii. Era clar că unul ca el nu putea rămâne pe vecie ucenic. Așa că a devenit, la rândul său, maistru, apoi maistru șef și cum nu avea doar năzuințe, ci și relații, a făcut rost de o funcție în partid, iar de aici până la postul de director al fabricii nu a mai fost decât o chestiune de tehnică și timp.
Ca să ne jucăm cu respectivele cuvinte, poate că Ticălosu ar fi fost un director bun dacă nu era rău. Mai exact, rău și răzbunător. Și mai exact, rău, răzbunător și fățarnic. Ca orice ins ajuns într-o funcție ce-i depășea meritele, nu accepta sub nicio formă criticile. Cum, el să greșească? Înseamnă că înebunise lumea. O mână, nebună ori nu, apucase să scrie cu cretă pe un zid al fabricii: Directoru-i un ticălos. Lovit în amorul propriu, Ticălosu a pus să se șteargă imediat inscripția. A doua zi, în locul cu pricina, o mână gitană și servilă scrisese, tot cu cretă, dar colorată:
Directoru-i un om bun și drept. Adevărul e că directorul nu era nici bun și nici drept. Era mare cu cei mici și mic cu cei mari. Dovedise asta și cu prilejul unei vizite făcute în fabrică de ministrul de resort. Săptămâni la rând înainte de vizita oficială spunea, oricui era dispus să-l asculte, că-l va beșteli într-un hal fără de hal pe ministrul care-i vâna pielea și care nu oferea destule fonduri fabricii, ba mai intenționa să o pună și pe chituci.
Iar când a venit ministrul, Ticălosu mai avea puțin și-i pupa ghiulul și pantoful… Dar omul nostru nu avea vocație de martir. Și cu atît mai puțin de erou. Era un simplu ticălos. Și găinar pe deasupra. La un moment dat, și-a însușit un aparat de radio- tranzistor cum i se mai spune în popor- dintr-un atelier-anexă al fabricii. L-a luat și l-a dus: că l-o fi pus în bucătărie, în vreo chilie sau fix în magazie, dracu știe.
Cu toate că Ticălosu s-a apărat, spunând că a luat tranzistorul pentru a-l duce la reparat, că prea scotea sunete gâjâite, a cam ieșit tămbălău. Dar ceva bun tot a ieșit și pentru ticălos: a scăpat de porecla pe care o avea încă din ucenicie. Lumea a început să-i spună altfel: Tranzistoru.
