Am fost întrebat în urmă cu câţiva ani de către moderatorul unei emisiuni televizate care este poezia mea preferată, din tot ce s-a scris în literatura română. Mărturisesc că am simţit o jenă specială la gândul că l-am dezamăgit atât pe jurnalist, cât şi pe telespectatori, numind nu o poezie modernă, nu un scriitor în vogă, ci pur şi simplu una dintre creaţiile lui Vasile Alecsandri: „Hora Unirii”.
Am şi motivat, deşi aş fi putut fi acuzat de patriotism local (autorul s-a născut, la 14 iunie 1818, în Bacău), aducând în discuţie două aspecte. Primul este de ordin formal: textul, alcătuit cu cele mai comune cuvinte din limba română, deţine o popularitate generalizată, fiind memorat cu mare uşurinţă.
Al doilea priveşte mesajul transmis, care nu mai este cel din 1859, ci, potrivit cercetătorilor în psihologia poporului român, are din nefericire chipul unui perpetuu deziderat: nu izbutim să ne dăm mână cu mână şi să construim ceva repede şi bine.
Nu o spunem noi prima oară, dar faptul că repetăm o vorbă de care aproape că ne-am plictisit are o faţă rea (chiar nu ne putem remodela?) şi una, mai îndepărtată, bună (suntem în continuare conştienţi de slăbiciunea noastră). Dacă cineva ar greşi scrierea unui cuvânt şi l-ar nota cu cratimă („Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română”; ce-i, în loc de cei), s-ar putea apăra iute: „Da, m-am gândit la toată suflarea românească, adică la tot ce-i/ ce este cu inimă română”. Când vezi că nu există an în care de 24 Ianuarie să nu se cânte şi să se joace „Hora Unirii” în orice loc din ţară sau oriunde trăiesc români, îţi vine să crezi că acest text concurează serios imnul de stat al României.
