În fiecare an, Crăciunul se celebrează în ziua de 25 decembrie. Aceasta este o problemă calendaristică, iar calendarul este asemenea timpului: înaintează inexorabil, orice s-ar întâmpla. Tot aşa, de multe secole, în ziua de 25 decembrie este „Crăciunul”, oricum ar fi timpurile şi realităţile: timp de pace sau de război, de bucurie sau de durere, ca şi cum Crăciunul ar voi să spună, pur şi simplu, „acea zi” sau tocmai „acea dată”. Şi totuşi, Crăciunul nu este doar o simplă dată, „acea” zi fixă din calendar.
Data sau ziua a fost dintotdeauna de când pământul se învârte în jurul soarelui, nu însă şi Crăciunul. Sărbătoarea Crăciunului a fost stabilită pentru amintirea unui eveniment. Iar acest eveniment este naşterea lui Isus. Nu data este aceea care contează; pe scurt, alegerea acestei zile a fost cazuală. Nu este vorba chiar despre „ziua în care” s-a născut Isus: acea zi nu o cunoaştem.
Ceea ce are importanţă este faptul. Iar acest fapt (naşterea lui Isus din Nazaret) este important în măsura în care este importantă pentru noi şi pentru istoria omenirii însăşi persoana lui Isus.
Urmând relatarea naşterii Domnului din Evanghelia după sfântul Matei, ne aflăm într-o lume de lucruri în care pare să se treacă de la istorie la legendă, de la concretul faptelor la incontrolabilitatea fanteziei: o tânără care zămisleşte „prin puterea Duhului Sfânt”, îngerul care îi apare în vis lui Iosif, îndeplinirea unei profeţii… Poate că cineva nu s-ar putea dispensa de senzaţia unui anumit disconfort în faţa acestei pagini din Evanghelie. Şi este chiar foarte uşor – din punct de vedere al scepticismului şi al incredulităţii – să se facă ironii în acest sens, ironii ieftine. Oricum, acestea nu vor putea rezolva enigma identităţii personale misterioase a lui Isus din Nazaret.
În schimb, tocmai asupra acestui punct vrea să ne atragă atenţia Evanghelia după sfântul Matei, dincolo de orice pură curiozitate de a şti exact cum s-au petrecut lucrurile. Şi atunci putem, într-adevăr, să reţinem mesajul Evangheliei (cel pe care se fondează acel „de ce” al sărbătorii Crăciunului) avându-se în vedere aceste realităţi:
a) Isus a fost om adevărat, „născut din femeie” (Gal 4,4) ca orice fiinţă umană, a trăit pe acest pământ într-un timp şi loc bine determinat.
b) Isus a fost un evreu, a crescut într-o familie de evrei, a fost educat conform legilor, tradiţiilor şi religiei evreilor din timpul său.
c) Isus era „fiul lui David”, pentru că Iosif, soţul Mariei, era un descendent al lui David; iar Iosif, de fapt, a exercitat faţă de Isus funcţia umană şi legală de tată cu toate efectele, chiar fără a fi „tatăl său” în sens fizico-biologic (aşa cum se întâmplă în cazul unui fiu adoptiv).
d) Identitatea personală a lui Isus nu poate fi înţeleasă decât făcând apel la Dumnezeu însuşi. Existenţa pământească a lui Isus nu se explică numai prin legile biologiei şi ale istoriei, ci este rodul unei directe intervenţii a lui Dumnezeu în istorie, astfel încât Fiul Mariei va fi numit „Dumnezeu cu noi”: nu doar un nume, ci o realitate concretă; acea realitate pe care credinţa creştină o recunoaşte şi care constituie raţiunea de a fi, acel „de ce” al sărbătorii Crăciunului.
Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău
