S-a întâmplat ca în anul în care am terminat liceul, bunicii mei, învățători într-un sat din Moldova (Vultureni), pensionari de mult, de altfel, să se mute la Clinceni, foarte aproape de București. I-a tras după ea fiica lor, mătușa mea Veronica, șefa laboratorului de microbiologie din acea localitate.
Iar asta a fost o adevărată mană cerească pentru doi studenți fiindcă, de câte ori ajungeam să tragem mâța de coadă, rămânând fără bani și fără mâncare, salvarea venea de la Clinceni. Doamna doctor (așa îi spunea, tandru ironic, bunicul meu fiicei sale) aducea mereu (avea o cotă a ei) carne de pui și ouă, bunica făcea o mulțime de bunătăți, printre altele, niște delicioase plăcinte cu mere și cu dovleac, dar și torturi și fel de fel de prăjituri. Bunica Maria era o mare figură. Îi plăcuse teribil de mult Bucureștiul, dintotdeauna, și era foarte fericită că s-au mutat aproape de el.
Avusese, toată viața ei, casă deschisă, și vara la ea era un du-te vino de rubedenii, plus noi, nepoții, care mai și năvăleam la țară, când crescuserăm, cu o hoardă de prieteni după noi. Venea și ea, uneori, în vacanțe, la București, în vizită la rudele ei și ale lui tata Colai (bunicul meu, Neculai). Țin minte că mă lua și pe mine în astfel de vizite, pe la niște cucoane simandicoase rău (văduvele unchilor din partea bunicului, care fuseseră niște persoane importante la vremea lor), și foarte bătrâne, încât mie mi se păreau împăiate.
Aveau niște case mari,vechi, reci și întunecate, cu scări în spirală, greu de urcat. Și pentru mine, care eram o fetiță cam zvăpăiată, era un chin să stau nemișcată la masă, „pas de gestes!”, îmi tot atrăgea atenția, imperativ, câte o tanti din acelea sclivisite. Cu pensionul la Viena, după cum aveam să aflu mai târziu. Chestia era că bunica mă salva mereu din astfel de situații neplăcute, găsind câte ceva interesant de spus, abătând discuția în altă parte, mai plasând o glumă, etc. Avea ea o prestanță a ei, care nu pălea în fața acelor doamne cam înțepate, pedante, era vivace, spirituală, și de o admirabilă naturalețe. În fine, dintre casele acelea impunătoare și cu o istorie a lor, din una, de la Podu Izvor (demolată la construcția metroului) mi-a rămas imaginea unui etaj plin de picturi frumoase.
Erau niște odalisce și câteva peisaje de la Balcic, aparținându-i lui Iser, care a stat cândva în gazdă la familia Ion Mihalache. Preferata mea din București rămânea însă casa unchiului Alecu, tatăl lui Andi, unde am petrecut de minune în câteva veri. Era o vilă din cartierul Domenii, cu elemente de Art Deco, cu o terasă superbă. Acolo stăteam cu verișorul meu și cu prietenii lui, bând caffe-frappé-uri cu puțin rom, ca la Nestor (cea mai grozavă cofetărie din București). Și ascultând-o pe Janis Joplin, cu vocea ei răgușită, răvășitoare. „Oh Lord, won’t you buy me/a Mercedes Benz?” și „Me and Bobby McGee” cu referenul ăla înnebunitor – „Freedom is just another word/ For nothing left to lose!” (Libertatea ca un alt fel de a spune/ Că n-a rămas nimic de pierdut).
Am făcut un mic ocol, lăsându-mă în voia fluxului amintirilor, vrând să ajung la primul meu an de studenție. Când am stat, o perioadă, neavând loc la cămin, unde altundeva decât la Clinceni? Am făcut naveta, așadar, deși nu era simplu, pentru că nu era o mașină directă și trebuia să mai mergem, de la Domnești până la Clinceni, vreo 3 kilometri pe jos. Suny și cu mine eram însă plini de energie, și tot drumul, până la bunici, povesteam, vorbeam despre tot ce ne trecea prin cap. Dacă închid ochii, simt și acum mireasma foarte puternică a strugurilor din soiul ananas, care răzbătea din orice curte. Simt în nări tot aerul acela parfumat, care mă poartă cu el și mă întoarce în timp, astfel că, la sfârșit de septembrie, am din nou douăzeci de ani.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
