Pot să spun că mi-a plăcut cum s-au agitat spiritele, avântându-se în păreri, care mai de care, în legătură cu un film, lucru foarte rar în vremurile noastre atât de aculturale. Mă refer la zarva stârnită pe rețelele sociale de premiera de pe Netflix, „Don’t look up!”, prezentată înainte de sfârșitul anului, desigur, nu întâmplător. Și chiar m-a surprins, la modul plăcut, așa cum spuneam, faptul că internauții își găsesc timp să discute, și chiar cu pasiune, pe marginea unei opere de ficțiune, când realitatea este atât de acaparantă, de strivitoare, de cele mai multe ori. Noi suntem mereu sub vremi, sub pintenul lor, și nu prea privim în sus, n-avem timp pentru visătorii din astea. Iar acum, toată lumea privește în jos, la facturile amețitoare de la energie, care-ți iau pământul de sub picioare și te aruncă în aer. Mă rog, cică vor veni alte reglementări, se pune de o nouă lege urgentă, mă rog, suntem liniștiți cum că se vor lua măsuri pentru protecția consumatorilor, vom trăi și vom vedea. Revenind la filmul despre care aminteam, și nu numai, pentru că este o observație valabilă în multe cazuri similare, trebuie să spun că e nevoie de o minimă cunoaștere a convențiilor artistice atunci când îți exprimi o părere, că, fără să știi ce este alegoria, satira, parodia, de pildă, nu ai cum să fii „în chestie”, ești total pe dinafară. „Nu privi în sus” este o distopie, gen foarte la modă de ceva timp, ca reflex al fenomenelor tot mai îngrijorătoare din lumea contemporană. Și da, e un scenariu scris cu teză de regizorul Adam McKay, pentru că filmul lui se vrea un avertisment. Care nu spune lucruri noi, dar se vede clar că omenirea are memorie scurtă, uită repede catastrofele prin care a trecut, nu vede primejdia și nu prea ține cont de atenționări. Inconștiență, ignoranță, indiferență, iresponsabilitate, superficialitate, individualism, egoism atroce, mercantilism, lăcomie, nebunie, păcate vechi, de care oamenii nu se pot dezbăra. Mai cu seamă oamenii recenți, cei cu mintea odihnită, care nu au niciun reper și nu cred în nimic, trăind la întâmplare, doritori mereu de distracție, de plăceri ținând de partea de jos a trupului (că doar cu ce te alegi în viață decât cu ce-ai băut, ai mâncat și ai strâns în brațe, cum sună cântecul popular?) sunt cel mai ușor de manipulat.
Să fii lucid, treaz, presupune un efort, al naibii de greu. Să acționezi la timp, să previi, să contracarezi pericolul, luând măsuri inteligente, sigur că asta ar trebuie să facă niște oameni inteligenți, responsabili, animați de spiritul binelui. Dar unde să-i găsești? Sunt „rara avis”, pentru că lemnul umanității e strâmb croit, așa punea Kant, filosoful idealist căruia două lucruri îi umpleau sufletul: „Cerul înstelat desupra mea și legea morală în mine”.
Nu am vrut să mă opresc strict la filmul amintit, nu mă interesa o cronică a lui, s-a scris deja foarte mult despre acest subiect și nu am noutăți de exprimat. I-am înțeles exact mesajele și sunt de acord că este un gen de artă militantă necesară în acest ceas grav al unei umanități rănite, asaltată de numeroase crize, pradă unei pandemii ce nu se mai lasă dusă. De aceea nici nu m-am așteptat la rafinamente stilistice, însă aș fi vrut să fie mai scurt, mai concentrat, cu un decupaj mai ferm. Oricum, actorii nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, ei și-au făcut admirabil treaba, ca niște profesioniști de prim rang ce sunt.
Întrebarea este: noi încotro privim? Că tot am început un nou an, când ne facem planuri și când am putea alege o direcție bună.
Hublou: Încotro privim?
