În comparație cu zilele noastre, oferta de băuturi alcoolice de dinainte de 1990 pare extrem de săracă. Dar, pot să garantez că, așa limitată, era mult mai de calitate decât ceea ce găsim astăzi. Mai ales în ceea ce privește oferta din magazine și restaurante. Producția artizanală era, și atunci, la mare cinste, mai ales că, în ultimii ani ai regimului, în zona rurală, crâșmele aveau un program redus pentru că țăranii trebuiau să fie pe câmp, la muncă, nu la băut. Cum am mai spus, cam orice sătean care se respecta făcea vin, măcar 100-200 de litri, să aibă peste iarnă și să-l țină măcar până la Paște. De Crăciun sau de Anul Nou pe masă trebuia să fie vinul lui, nu de la magazin. Se mai făcea și țuică, din prune, care se combina cu diferite siropuri și ieșeau tot felul de lichioruri. La mare cinste era vișinata, mai ales pentru vișinele alcoolizate care rezultau din combinație. Ați auzit povestea cu gâștele care au mâncat fructele din vișinată, s-au îmbătat, au adormit și, fiind crezute moarte, au fost jumulite? Am auzit-o de prea multe ori ca s-o mai cred… Alte fructe nu prea erau foarte folosite la distilate, în schimb se folosea boasca, tescovina adică, pentru țuică. La restaurant se găsea din belșug un vin alb, „de regiune, superior”, ieftin, pe care-l făceau șpriț boșcăii. Era îngrozitor. Mai era popular „vinul pelin”, un vin aromat cu pelin. N-am gustat, nu știu cum era. În schimb, am băut bere destulă, chiar dacă eram minor. Era un singur sortiment de bere, cel produs la fabrica din Bacău. Una din cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată, avea termen de garanție de doar 12 zile și se găsea la sticle de jumătate sau la litru. Ori la halbă, la bufetul comunal. Pe vremea aceea, copiilor le era permis să bea câte un păhărel de bere sau de vin, fără să se isterizeze lumea. Unii ne mai luăm libertatea să golim paharele musafirilor imediat după ce plecau. De obicei ne aruncam la bere pentru că țuica nu ne plăcea iar vinul era bun iarna, la o tochitură de porc, în rest nu-i găseam rostul. Aflasem de la ceilalți copii că existau câțiva abonați ai restaurantului care sufereau din cauza programului redus și se aprovizionau de la Alimentară cu esențe de rom sau de zmeură pe care le dădeau pe gât. Aveau un gust extrem de nasol, vă spun de pe acum, ca să nu încercați o experiență total dezagreabilă! Între băuturile nealcoolice, în afară de Quik Cola, îmbuteliat în sat, mai era apa minerală la sticle de un litru, dar care se bea doar la sărbători. În rest, aveam apa noastră de la robinet, care venea de la izvoarele din pădure. Mai încoace am descoperit sifonul, mai ales că industria socialistă începuse să producă un recipient cu butelii de bioxid de carbon, cu care-ți făceai sifonul acasă, nu trebuia să mergi la oraș să-l încarci. Ca să fie treaba și mai bună, la Alimentară se găseau siropuri concentrate de fructe foarte bune. Puneai siropul în recipient, completai cu apă, închideai, băgai doza cu bioxid și aveai o băutură dulce și acidulată la minut! O cutie cu 12 butelii costa 25 de lei, dar o schimbai ca pe butelia de aragaz și plăteai doar 5 lei încărcatul. Mai culegeam floare de șoc și făceam socată. Cafeaua începuse să se găsească destul de rar, așa că la mare respect se afla ceaiul. În 90% din cazuri ceaiul era de tei și-l beam la micul dejun. Cine răcea bea ceai de mușețel. Desigur, mai erau și alte ceaiuri medicinale, dar nu ne interesau.
