În Bacău, deocamdată, au loc rar asemenea evenimente. Şi te întrebi de ce? Noi n-am „ars etape”, le-am parcurs pe toate în ritmul nostru, ancestral şi liniar. Doar unele „accidente” istorice ne-au deviat călătoria. Că, ce-i viaţa, dacă nu o călătorie, una a cunoaşterii, a ridicării şi coborâşurilor. Ne adaptăm greu, ne lamentăm suficient pentru a deveni ridicoli, cu toate că mereu am avut privirile spre Apus, ne-am declarat occidentali însă ne-am încăpăţânat mereu să construim, astăzi, o căruţă, pentru a ajunge la un automobil, cum tragic afirmă şi scriitorul iranian Sadegh Hedayat, atunci când şi-a publicat testamentul literar, comparând literatura iraniană cu cea occidentală. Despre Hedayat, cel mai mare scriitor iranian contemporan a fost vorba şi în „Spectacolul cărţii”, inclus în ediţia a XXIV-a a Simpozionului Naţional de Estetică, organizat şi desfăşurat, timp de trei zile, în Bacău, de Centrul de Cultură „George Apostu”, manifestare care s-a dorit şi se doreşte în continuare – de fiecare dată altfel şi altcum – să accelereze dialogul, ca formă şi fond al devenirii noastre. După ce în primele două zile ale simpozionului ne-am îmbogăţit odată cu întâlnirile extraordinare cu doi mari creatori de frumos, de cultură românească, academicienii Răzvan Theodorescu şi Mircia Dumitrescu, autori şi coautori ai unor monumentale volume, excepţionale mărturii peste timp a ceea ce am fost şi unde am ajuns, despre care am consemant într-o ediţie trecută a ziarului nostru, în zilele următoare ne-a întâlnit cu literatura, estetica, filosofia, de unde ne-am adăpat cu adevăr, frumos şi credinţă. Despre toate au vorbit şi acad. Alexandru Boboc, şi prof. univ.dr. Petru Bejan, în ultima zi a Simpozionului Naţional de Estetică.
Revenind la scriitorul iranian Sadegh Hedayat, să spunem că nu este un necunoscut pentru cititorul băcăuan şi nu numai, fiind introdus în circuitul literar din România de prof.dr. Gheorghe Iorga, unul dintre cei mai apreciaţi traducători români din persană, dar şi un fin şi profund cunoscător al literaturii persane şi iraniene, publicând mai multe volume de studii de istorie a culturii persane, excelând, începând de acum peste 30 de ani cu traducerea unor importanţi scriitori iranieni, apogeul atingându-l cu traducerile din creaţiile scriitorului Sadegh Hedayat („Bufniţa oarbă”, patru ediţii – capodopera scriitorului, „Îngropat de viu”, „Hadji Agba”, „S.G.L.L.”), ultima fiind volumul de povestiri „Femeia care şi-a pierdut bărbatul”, Editura Tracus arte, Bucureşti, 2019 (al cincilea volum şi ultimul din seria operelor esenţiale ale prozatorului), lansat joi, 17 ocotmbrie, ora 17.00, într-un inedit spectacol, la Teatrul „Bacovia”, în prezenţa a sute de cititori. A fost o lansare atipică, într-un registru modern, aşa cum – am citit undeva – se întâmplă prin Occidentul reclamat şi citat, însă insuficient înţeles şi asimilat critic. Un spectacol imaginat şi realizat de Gheorghe Popa, actor, director al Centrului de Cultură „George Apostu”, cel care duce cu mintea şi talentul său Estetica Românească acolo unde este nevoie de ea, la public. Din volumul „Femeia care şi-a pierdut bărbatul” (titlul volumului este acelaşi cu ultima povestire din carte), Geo Popa a construit un scenariu din care şi-a asumat cel mai greu rol, cel al autorului, pe care l-a interpretat aşa cum l-a înţeles el, l-a citit-recitat-cântat, acompaniat de un maestru al tanbour-ului, vocalistul şi compozitorul iranian Ali Asghar Rahimi, solistica sa reprezentând o experienţă magică a muzicii spirituale Sufi, integrată perfect în mesajul scriitorului Hedayat, dar şi al interpretului Geo Popa. O prezenţă în imaginarul lui Geo Popa a fost coregrafa Bianca Bor, o strălucită reprezentată a dansului modern contemporan, teatru-dans şi teatru fizic, cu apariţii „grafice” sofisticate, uneori discrete, alteori cu izbucniri brutale, în funcţie de „melodia textului”.
Un alt personaj din extraordinarul spectacol de proză, versuri, muzică şi dans a fost Gheorghe Iorga, care, cu vocea lui inconfundabilă, ne-a povestit viaţa şi opera marelui prozator iranian Sadegh Hedayat, care a scos literatura iraniană din închistarea arhetipală, din constrângerile religioase şi politice şi a ridicat-o la rangul de literatură universală, însă un inadaptat, „un om care a suferit toată viaţa de a nu se fi regăsit pe sine nicăieri: nici în societatea iraniană, unde se sufoca, nici în Occidentul atâtor promisiuni, de unde s-a simţit respins şi unde s-a şi sinucis”, fiind primul sinucigaş din literatura modernă iraniană. Gheorghe Iorga ne-a arătat un scriitor de o profunzime interioară dusă până la tragic, un căutător şi un călător prin toată lumea, ancorat în realitatea timpului său. Sunt, în volum, 10 povestiri, a căror substanţă provine din tradiţiile iraniene, din arhetipurile unei culturi milenare, „lecţia hadayatiană e limpede: orice iubire e o sursă potenţială de suferinţă, singurătatea e cel mai bun refugiu; dacă ieşi, te expui rănirii sau bucuriilor, dar şi riscului de a o pierde pe fiinţa iubită şi de a nu-ţi reveni sufleteşte”, scrie Gheorghe Iorga în „Codul lui Hedayat”, un fel de Prolog al cărţii.
Lansarea volumului „Femeia care şi-a pierdut bărbatul” s-a constituit într-un model, o privire complexă şi directă în opera unui mare scriitor, adus din Îndepărtatul Orient, acolo unde singurele repere certe sunt Soarele şi nisipul, muzica şi moartea, de un om, un scriitor, eseist, gazetar, critic literar, care a trăit, în tinereţe, o experienţă iraniană, ţară de care s-a îndrăgostit şi a cărei literatură l-a cucerit, atât poezia lui Omar Khayyam, cât şi, mai ales, proza lui Sadegh Hedayat.
P.S. Două mici incidente la spectacolul de lansare a cărţii: Câteva doamne au rămas dezamăgite, au crezut că vin la premiera unei piese de teatru, manifestându-şi public nedumerirea. Confuzia a venit de la titlu, atrăgător, chiar comercial -„Femeia care şi-a pierdut bărbatul”, însă chiar dacă nu l-au găsit, au rămas până la finalul spectacolului.
Al doilea, şi am înţeles că nu este singular la teatru, l-a avut protagonist pe un spectator dependent de telefonul mobil, care, tot spectacolul a „butonat”, a şi mai vorbit la buclucaşul instrument, fiind apostrofat de pe scenă cu o replică dură, nu din piesă, ci din regulile bunei cuviinţe.
