„Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin” (Lc 17,11-19).
Se întâmplă ca în viaţa să primim ajutor tocmai de la acei oameni de la care ne aşteptăm mai puţin. Mulţi dintre aceia cărora le-am făcut atâta bine ne întorc spatele, răsplătind binefacerea cu nerecunoştinţa. Din păcate aceasta este veşnica soartă a binefăcătorilor omenirii, pe care un gânditor francez îi consolează cu următoarele cuvinte: „Oamenii sunt nerecunoscători, dar omenirea este recunoscătoare”(Chateaubriand).
Isus vrea ca cei ce-l urmează să nu aparţină urâtei tabere a celor nerecunoscători. Prin pilda leproşilor, el ne îndeamnă să apelăm totdeauna la el şi să plătim bunătatea sa cel puţin cu darul recunoştinţei. Spre lauda lor, fiecare din cei zece leproşi i s-au adresat lui Isus cu o astfel de încredere. Credinţa în vindecare i-a făcut să exclame: „Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!”. Ei cred în Isus, cred în puterea iubirii sale. Ei cred că Isus este Învăţătorul care poate face şi imposibilul şi cu aceasta îi şi câştigă simpatia. Oare noi ne putem lăuda cu o astfel de credinţă, cu o astfel de încredere? Credem noi că, în pofida multelor noastre slăbiciuni, Dumnezeu ne poate schimba?
Nu în zadar pune Evanghelia în faţa noastră pe acei zece oameni în care iubirea lui Isus a format omul nou. Să privim la Magdalena, la Zaheu, la Levi, vameşul păcătos, la tâlharul din dreapta, care au crezut în puterea de transformare a harului. Dumnezeu va fi mulţumit de noi numai atunci când vom fi nemulţumiţi de noi înşine. Dumnezeu ascultă întotdeauna cu bucurie suspinul nostru: Doamne, ai milă de mine! Scoate-mi inima din noroiul senzualităţii! Eliberează-mă din cătuşele patimilor!Vindecă rănile urii din inima mea!
O călugăriţă care şi-a dăruit mai bine de 40 de ani de viaţă pentru a-i ajuta pe bolnavii dintr-o leprozerie din Madagascar, este descrisă de scriitorul francez Paul Follereau în cartea sa Călătorie în lumea leproşilor. Sora Anna avea doar 26 de ani când a sosit în Madagascar. Era o fată frumoasă, robustă şi sănătoasă, care a hotărât să-şi consacre viaţa slujirii bolnavilor. În 40 de ani nu s-a întors niciodată în patria sa, nici măcar la înmormântarea părinţilor ei. Ea nu şi-a părăsit bolnavii nici măcar pentru o zi. Anii au trecut şi fata cea semeaţă a ajuns o bătrânică gârbovită. Dar când apare printre bolnavi, chipurile se înviorează, zâmbetul apare pe buze şi răsună salutul: „Bună dimineaţa, mămică!”. În viaţa ei nu a vindecat nici un bolnav, nu a săvârşit nicio minune, dar iubirea ei mirifică face să încolţească credinţa în suflete şi să-şi poarte crucea suferinţei. În cele din urmă şi aceasta este o minune!
Dacă ne uităm în jurul nostru, dacă privim viaţa cu ochii inimii, uşor îi putem vedea pe oamenii care au nevoie de ajutorul nostru. Dumnezeu vrea să-i ajute prin noi, iar noi trebuie să facem ca iubirea lui Dumnezeu să strălucească înaintea lor. Aceasta va fi cea mai frumoasă recunoştinţă pentru darul unei inimi noi, compătimitoare pe care Dumnezeu a creat-o în noi.
Relatarea despre cei zece leproşi accentuează nu numai importanţa credinţei, ci şi frumuseţea recunoştinţei. Să ţinem seama de marea de binefaceri pe care ni le-a făcut Dumnezeu, mergând cu mult curaj pe drumul vieţii în căutarea şi într-ajutorarea fratelui nostru lovit de vreo boală sufletească sau trupească.
Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf.Nicolae” Bacău
