20 mai 2024
Top Story„Am fost un rebel şi un actor cu noroc”

interviu cu Ştefan Hagimă, actor, un personaj de poveste, reîntors acasă, pe scena Teatrului Municipal „Bacovia”

„Am fost un rebel şi un actor cu noroc”

* Actor cu o carieră de invidiat, a jucat pe marile scene ale ţării, în roluri care au rămas în istorie – a absolvit Liceul „Bacovia”, fiind atras de arta plastică, a fost pentru puţin timp elevul lui George Apostu * a ales teatrul, la sugestia unei mari regizoare, care-i va deveni apoi soţie – Zoe Anghel-Stanca * intră în conflict cu fostul regim şi i se interzice să mai urce pe scenă n revine în forţă, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti * devine profesor de vorbire, rostire şi dicţie la Institutul de Teatru * după 50 de ani se întoarce în Bacău, pe scena tinereţii, într-un rol, Polonius, care-i pune în valoare calităţile de excepţie * Ştefan Hagimă iubeşte cu pasiune teatrul, publicul şi oraşul unde a debutat ca tânăr aspirant la graţiile Thaliei

– Mă surprindeţi, nici nu am urcat bine pe scena „municipalului” şi doriţi un interviu de la un bătrân actor. E un fel de a spune, actorii nu îmbătrânesc niciodată. Să stabilim de la început, spuneaţi că subiecţii interviurilor dumeavoastră sunt persoane, personaje şi personalităţi. Eu nu sunt o personalitate, eu sunt un personaj. Sunt două lucruri legate de mine: sunt singurul actor din ţara asta, care a avut curajul, cândva, cu mulţi ani în urmă, pe scena unui teatru, la Giurgiu se întâmpla, cu sala plină, să spună că nu-i de acord cu politica partidului, legată de situaţia teatrului, starea teatrului de atunci. Ceauşescu mutase Teatrul „Ion Vasilescu” la Giurgiu. Am ieşit pe scenă, în timpul spectacolului, se juca o comedie de mare succes, „Bunica se mărită”, a avut peste 300 de reprezentaţii. Juca şi Sorin Postelnicu, băcăuanul nostru.

A îngheţat sala, după care spectatorii s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. A doua zi a apărut un tip de la Securitate, care se ocupa de instituţiile de cultură, nu m-au împuşcat, nu m-au arestat, eram destul de cunoscut, o vedetă în devenire, dar au făcut altceva, eram şi membru de partid: mi-au desfiinţat postul, au găsit o chichiţă în lege. M-au dat afară, am rămas şomer. Am făcut un memoriu la Consiliul Culturii, însă Tamara Dobrin, care era şefa politică a culturii din România, instituţie de temut, a decretat: Cât trăiesc eu, acest individ nu va mai juca în niciun teatru din România!

Al doilea, care cred că nu interesează, dar…Mai am o chestie pentru care nu m-au agreat mulţi în teatru. Când am terminat institutul, la 23 de ani, m-am căsătorit cu profesoara mea, Zoe Stanca-Anghel, un nume mare, greu, în teatrul românesc, cu care am rămas până acum trei ani, când a închis ochii. 42 de ani… Nimeni nu a crezut că va rezista. Ca urmare, eu am intrat într-o lume foarte specială. Ea a făcut parte din celebrul grup de intelectuali, scriitori, de la Sibiu. „Cercul de la Sibiu”: Radu Stanca, Augustin Doinaş, Negoiţescu, Nicolae Balotă. Eu am fost primit în acest grup, seara ne adunam la Ovidiu Constantinescu, scriitor, pe Uranus, la două săptămâni, acolo erau tot felul de oameni, de la pictori, regizori, cântăreţi, actori, scriitori, poeţi. Din grupul acela am mai rămas foarte puţini, s-ar putea să mai trăiască Mircea Burzuca, care este custodele Margaretei Sterian. V-am spus acestea de la început pentru a intra în atmosfera acelor ani. Acum aştept întrebările.



S-a rupt puntea

– Dacă tot suntem la capitolul „amintiri”, dintre cei cu care aţi jucat, la început, pe scena teatrului băcăuan, cu cine v-aţi mai întâlnit?

– Din cei pe care i-am apucat în teatru, am revăzut-o pe Tanţa Zmeu, un om minunat, o actriţă foarte bună. Mai e Baltag, coleg de generaţie, de an, a fost Stelică Preda, dar el a plecat, s-a retras la Galaţi. Vedeţi, nu numai aici, în Bacău, dar, peste tot, s-a creat o ruptură, o falie imensă, care se tot adânceşte, între ceea ce însemna vechea cultură românescă şi prezent, parcă lipseşte o generaţie…

– Aceeaşi situaţie este şi la artiştii plastici, avem generaţia lui Boca, Stanciu, Pristavu, după care vin cei de 30-40 de ani…

– Da, nu a mai avut loc un schimb de generaţii, noi preluam de la cei de dinaintea noastră şi mergeam mai departe, acum nu se mai preia nimic, s-a produs ruptura, nu există puntea. Le spuneam studenţilor, măi, voi îmi creaţi senzaţia că sunteţi generaţia spontanee, parcă lumea a început cu voi.

– După mulţi ani, din nou în Bacău. V-am văzut anul trecut, la Festivalul Recitalurilor Dramatice, BACĂU FEST – Monodrame, într-un recital, acelaşi Ştefan Hagimă, aceeaşi prezenţă, la care am remarcat vocea, rostirea, dăruirea totală pentru rol, pentru a ajunge la inima şi sufletul spectatorului, iar acum, personaj principal, Polonius, în piesa regizată de Dumitru Lazăr Fulga, „Uciderea lui Gonzago”. Ce s-a întâmplat în acest timp?
Am văzut o fotografie pe masa directorului teatrului, un Ştefan Hagimă tânăr…

– A, da, acolo sunt cu Sorin Postelnicu şi Romeo Lăzescu, la Centenarul Liceului nr. 1, care s-a schimbat atunci în Liceul „Bacovia”, o mare sărbătoare. Eu am terminat „Bacovia”, iar anul trecut am fost şi la festivitatea de împlinire a 150 de ani, acum Colegiul „Ferdinand I”. Am avut un foarte mare noroc, am prins o generaţie de profesori foarte buni, unii aveau doctorate la Paris, cum era profesorul Ioan Grigoriu, absolut strălucit. Scriam atunci profesor cu literă mare, te lipeai de pereţi când treceau pe holuri, nici nu suferă comparaţie, să nu mai vorbesc de străluciţii absolvenţi. Asta-i ruptura! Şi în Institutul de Teatru şi Cinematografie „I.l.Caragiale” (1969-1973) la fel, am avut profesori extraordinari, poate vom vorbi despre ei.

„Am fost o săptămână elevul lui George Apostu”

– Actor… De ce actor?

– O poveste, da, o poveste care cred că o să amuze la un moment dat. Mi-a plăcut plastica, am făcut desen, am făcut pictură, sculptură la Şcoala Populară de Artă. Într-o zi, tata îmi spune, uite, am vorbit cu un sculptor, îl cheamă George Apostu, să te duci să vadă de ce eşti în stare. M-am dus, era undeva pe fosta Karl Marx, prin spate, George Apostu cioplea, îmi amintesc, lucra la un bust a lui Ion Ionescu de la Brad, primise o comandă. Cu ţigara… Bun, zice, asta-i dalta, ăsta-i ciocanul… am început, cu teamă, cu grijă, să nu stric. O zi, două, o săptămână…

Maestre, e greu, ceva mai uşor… nu-i de mine. M-am dus la teatru, spectacol, te vede lumea, aplauze, viaţă… Am constatat, după ani, că nu-i deloc uşor teatrul. Am simţit pe pielea mea, am mai citit, era un articol în Flacăra, într-o seară, într-un rol principal, un actor consumă energie cât un miner, în abataj, timp de o săptămână. Într-un rol mare, pe spectacol, poţi să dai jos un kilogram, un kilogram şi jumătate.

Am fost într-o clasă destul de articulată, clasa Moni Ghelerter – Zoe Stanca-Anghel, profesoara mea şi viitoarea soţie, iar Ghelerter, un om de mare cultură, cu studii la Paris, provenea dintr-o familie de vechi intelectuali din Iaşi. Un tip subţire, cum se spunea pe atunci, un foarte bun regizor şi profesor. Ştia să facă distribuţia. Unii dintre colegii mei au făcut carieră strălucită, Ioana Crăciunescu, Cezara Dafinescu, Mişu Dinvale, unii, din păcate, s-au dus, Nuni Anestin, Elena Albu, o actriţă specială, foarte specială, căsătorită cu Mircea Veroiu, au plecat afară, Mircea a murit, ea s-a întors, a jucat, am vorbit la telefon, după care aud că Leni a murit…

„N-am făcut parte niciodată din turmă”

– Aveam o informaţie că aţi debutat la Teatrul de Stat din Bacău…

– Nu, nu… La Satu Mare. Am fost într-un grup, cred că eram şapte actori, din clasa mea eram singurul, din clasa lui Dem Rădulescu erau şase. Debutul l-am avut în „Inimă rece”, de Wilhelm Hauff, regia era semnată de Zoe Anghel- Stanca. După un an de Satu Mare am venit în Bacău. Am făcut două-trei roluri, era aici o trupă foarte bună, a venit Zoe şi a făcut o premieră naţională, „Excursia”, o piesă cu trei personaje, a lui Teodor Mănescu.

Am jucat cu Cătălina Murgea, o mare Doamnă, o mare actriţă, în rolul Mamei, Liviu Manoliu în rolul Tatălui, după el a jucat Nea Nicu Roşioru, iar eu, băiatul, de fapt, era rolul principal. Am jucat multe spectacole, a avut succes, mare succes, însă, la un moment dat, am intrat în conflict cu Vasile Sporici, directorul teatrului. Eram un tip altfel, niciodată nu am făcut parte din turmă, termenul nu-mi aparţine, este al filosofului Rădulescu – Motru. Conflictul s-a terminat cu plecarea mea la Galaţi, am dat concurs, însă nu vroiau să-mi dea drumul.

Ilie Calimandric era şef la Cultură, fusesem coleg de clasă cu băiatul lui, eşti băcăuan, stai aici! Calimandric a plecat în concediu, rămăsese Păun Bratu, un om de excepţie. Am făcut un turneu cu „Excursia” de 30 de zile, în toată ţara. La revenirea în Bacău, Bratu şi-a dat acordul să plec. Aşa s-a terminat aventura mea în Bacău. Luase concursul şi Cătălina Murgea, însă a renuţat. La Galaţi am jucat, pe stagiune, câte două roluri principale, am fost Ştefăniţă, din „Viforul”, preluat de televiziune. Aveam 27 de ani. Eram cel mai tânăr „Ştefăniţă”.

În 1980, la Teatrul „Ion Vasilescu” din Bucureşti, a ajuns director Sorana Coroamă-Stanca, domnule, un mare regizor, o mare Doamnă, iar prim-regizor era Tocilescu, un tip special, a făcut opt ani facultatea, mustea de talent, cel mai bun din generaţia lui. Avea o fantezie nemaipomenită, avea o cultură de temut. Sorana m-a întrebat dacă nu vreau să vin la „Vasilescu”, mă cunoştea de la Galaţi. Trecuseră patru ani, jucasem roluri mari, cu premii importante. Nu au vrut să-mi dea drumul, mi-am dat demisia, şi am plecat la „Vasilescu”. A început corvoada.

Era teatrul fostei regiuni Bucureşti, avea de toate, teatru-proză, teatru de estradă şi secţie de folclor. Umbla prin tot Bărăganul, să împrăştie cultura! Era o trupă excelentă, am făcut nişte spectacole despre care s-a scris mult, şi numai de bine. Ghinion. Ceauşescu a dat decretul de înfiinţare a judeţului Giurgiu, a luat multe instituţii din Bucureşti, printre care şi teatrul, şi le-a dus la Giurgiu. Era 1983. Eu nu am fost de acord. Atunci s-a petrecut scena despre care am vorbit la început. Am intrat în conflcit cu „băieţii”, de acolo, acolo, mi s-a frânt cariera, eram în plină ascensiune. Vreo trei ani am rămas fără slujbă, şomer, mă mai duceam pe la Radio, mai făceam câte o imprimare. Trăiam.

Cum l-a impresionat pe Mihai Berechet

– Satu Mare, Bacău, Galaţi, Giurgiu. Deodată, pe afişul „Naţionalului”. Un actor în conflict cu autorităţile, pus la index, ajunge pe cea mai mare scenă a ţării. Acolo era marele Beligan director.

– În 1986, din întâmplare, l-am întâlnit pe Horia Popescu, prim regizor la Teatrul Naţional, deţinea şi funcţia de director adjunct, director plin era Radu Beligan, cum spuneaţi. Eram cu Zoe, soţia mea. N-am vorbit nimic de situaţia în care mă aflam, era cunoscută în tot Bucureştiul, unii chiar mă întrebau cum dumnezeu nu m-au arestat. Am vorbit de una, de alta. Aici fac o paranteză, eram membru de partid, soţia provenea dintr-o familie de mari intelectuali, tatăl ei a fost medicul familiei Ceauşescu, el a asistat la naşterea Zoei Ceauşescu. Cred că nu şi-au mai dorit un scandal, după cel cu Dinescu. M-au lăsat doar fără pâine, fără scenă, dacă un actor nu mai joacă, este terminat.

Într-o lună, în două, lumea te uită. Cred că aşa au gândit. În toamnă, primesc un telefon de la Georgică Ulmeni, regizor tehnic la „Naţional” şi îmi spune că mă cheamă „maestrul” Horia Popescu. Stăteam lângă Scala, mă duc şi îmi zice: Mă Ştefane, eu vreau să reiau „Ploşniţa”, cu Arşinel, „Bibanu” nu vrea să mai joace. Este un rol, pe care îl făcea Oseciuc, acesta a plecat din ţară, vrei să vii în locul lui? 25 de lei de repetiţii şi 35 de lei pe spectacol. Atât pot, îmi spune. Aşa am ajuns la Teatrul Naţional. Am jucat un spectacol, apoi altul, altul.

Mi-au făcut contract pe şase luni, nu trebuia aprobare de la nimeni, apoi l-au prelungit. În 1988, am intrat în premiera lui Horia Popescu, o adaptare după un scenariu despre Mircea cel Bătrân, cea mai mare montare pe care am văzut-o, cu toţi actorii teatrului. O nebunie. Gheorghe Cozorici juca Mircea. Aveam vreo patru scene numai cu Cozorici. Apropo de vocile din teatrul românesc. Au fost scene antologice. Ileana Lucaci scria în cronică: o apariţie cu totul remarcabilă Ştefan Hagimă…

A fost măgulitor pentru mine. Am jucat într-o comedie de Bernard Show, erau Gicu Motoi, Dinulescu, Mihai Niculescu, Hudac, Paul Avram, regizor era Mihai Berechet, marele Berechet. Şi aici a intervenit întâmplarea. Paul Avram a plecat în Olanda şi nu s-a mai întors. Avea un rol important, şi s-a pus problema cine îl preia, Hagimă, Hagimă, gata, intră Hagimă. Am făcut prima repetiţie singur pe scenă, cu Ulmeni, trupa era plecată la Iaşi. 20 de pagini de text. Mă cheamă Berechet, stătea pe Regală, şi îmi spune sec că nu merge, nu pot să joc în locul lui Avram. Am avut senzaţia că mă prăbuşesc. Au fost două spectacole, unul la Câmpulung şi unul nu mai ştiu unde. Al treilea a fost în Bucureşti, mi-am invitat toţi prietenii, mă gândeam că este ultimul meu spectacol la „Naţional”. Se aflase ce a spus Berechet. Să nu o mai lungesc, sunt anunţat, intru pe scenă şi zic „Numele meu este Dabu!”, era prima replică. A răsunat sala. A mai fost o sclipire pe la mijlocul piesei, după care au venit aplauzele, nu se mai terminau. Inclusiv în culise şi pe scenă. Berechet a fost de neimaginat, n-a spus decât atât: Hagimă a fost cel mai englez dintre voi. A purtat fracul cum nu l-a purtat nimeni, şi vocea…vocea… Am rămas în continuare, s-au jucat vreo 200 de spectacole.

– Ce înseamnă, domnule Ştefan, un asemenea moment în cariera unui artist?

– Poate însemna un moment de prăbuşire sau unul de afirmare. Sau poate unul care să-ţi dea de gândit, de analiză, ce urmează. La un moment dat poţi să ajungi acolo…şi după aceea?

Profesor de rostire

– Cum a ajuns actorul Ştefan Hagimă profesor de rostire, de dicţie la facultate? O perioadă la fel de fastă pentru dumneavoastră.

– Când m-au chemat la Institut, m-au luat pentru asemănarea, la voce, cu Ghiţă Cozorici. El jucase în „Domnii Glembay”, poate cel mai mare rol al său. Eram numit Cozorici în devenire. Profesorul Nicolae Gafton, care a fost bariton, venea din muzică, a fost o mare voce din arta lirică românească, de o cultură vastă, i-a plăcut să studieze arta vocală, m-a invitat la Institut. Avem nevoie de modele, îmi zicea. Noi avem, în general, nevoie de modele. Aşa s-a întâmplat în toată istoria noastră. Am intrat în Institut în 1989, am mai lucrat apoi cu ora până în 1993, după care am intrat definitiv, până în 2007, când m-am pensionat. Au fost ani foarte buni.

– Se mai face rostire, dicţie, în Institut, domnule Hagimă? Mulţi actori tineri, nu numai în Bacău, vorbesc, nu rostesc. Nu auzi, nu înţelegi nimic.

– Nu, am auzit că s-a desfiinţat cursul. Rostirea este ştiinţă, nu este vorba numai de talent. Vocea se construieşte şi rostirea se învaţă, este ştiinţă, repet, profesorul Gafton a făcut ştiinţă din asta. Am ajuns, după muncă şi iar muncă, să scoatem voci pe bandă rulantă. Şi mai e un lucru: majoritatea nu face distincţie între pronunţie şi dicţie. Dicţie este, spune dicţionarul, altceva, ceea ce spunem noi dicţie este, de fapt, pronunţie. Ai un defect de pronunţie. Eu sunt capabil să fac un om să vorbească normal, chiar dacă are un defect fiziologic, are vălul palatin spart. Atunci când vorbesc de „vorbire” dau exemplu mereu teatrul englez, este vârful pe plan mondial. Englezii aduc vorbirea în faţă, inteligibilă, audibilă, are penetranţă, portanţă, trebuie să o aduci în faţă, nu să vorbeşti din gât, nu faci nimic, este ca şi cum ai pune surdină la trompetă. Se vorbeşte de şoaptă timbrată, nu există şoaptă timbrată, este o vorbire într-o intensitate mai joasă. Atât. Am făcut „vorbire” la Craiova, la Cluj. Am fost chemat acolo unde directorii, regizorii ştiau ce înseamnă actor cu rostire, cu voce. Concomitent am predat actorie, am făcut regie, am făcut de toate, am învăţat. La Cluj a mai rămas o serioasă şcoală de teatru. Sunt oameni de ispravă acolo…

– Înainte erau trei-patru facultăţi de actorie, de regie, acum le găsim în mai toate oraşele. Eu nu spun că e rău, problema este alta: calitatea, exigenţa.

– Nu, nu mă puneţi să vorbesc despre instituţiile de învăţământ superior artistic. Eu vin de acolo. Sunt oameni, actori, regizori, critici de teatru care au competenţe. Pot să spun doar că este o mare prostie sistemul de acum, şcoală de trei ani, după aceea master. Poate merge la alte specializări, dar în actorie, nu. Să vă dau un exemplu, dacă o actriţă nu joacă imediat după trei ani de facultate Ofelia, dacă o mai ţii doi la masterat şi apoi doctorat, poate să joace doar Bona. Şi la băieţi este acelaşi lucru. Se ajunsese la un echilibru de patru ani, anul patru era practică. În acei patru ani se făcea carte, jucai, mergeai la spectacole, dacă aveai noroc primeai un rol. Erau premise să ieşi un actor bun, iar unii, foarte buni. Se juca încă din facultate, îmi amintesc că eu am debutat, ca student, la „Casandra” în „Vilegiaturiştii” lui Maxim Gorki, piesa făcea parte din „Săptămâna teatrului sovietic”, membrii ambasadei ne-au invitat la cocktail, alături de mari actori. Era ceva fantastic pentru un student.

Teatrul din Bacău este la nivelul teatrelor mari din ţară

– Aţi ieşit la pensie, este un fel de a spune, actorul nu iese niciodată la pensie (este o problemă administrativă), sunt foarte multe exemple în teatrul românesc. A urmat o decizie importantă, v-aţi recăsătorit, soţia este băcăuancă, dr. Iulia Ştefănescu, şi vă întâlnesc la repetiţii pe scena tinereţii dumneavoastră.

– De data aceasta nu a fost foarte complicat. M-am întâlnit cu Mitruş (Dumitru Lazăr Fulga, regizor la „Bacovia” – s.n), am fost colegi de liceu, el cu un an mai mic decât mine. Îl ştiam, însă nu i-am văzut niciun spectacol până acum vreo doi ani. Am revenit şi am văzut „Nora”, în regia lui Mitruş, cu Eliza, Firuţa, Baltag, Goranda s.a.m.d. Un spectacol foarte bun, care poate sta oricând alături de alte spectacole de la teatre mari. Şi o spune un om care a jucat la teatre mari, a văzut spectacole şi spectacole. Am zis că aici este o treabă de regie, de regizor, de lider care poate să strângă trupa. El mi-a propus să facem un spectacol… Eu nu mă mai urcasem pe scenă de 14 ani. Mi-a trimis textul de la „Uciderea lui Gonzago”, mi-a plăcut, interesant.

Dacă tu joci Polonius, eu pun textul, mi-a spus prin telefon. Am avut ceva ezitări, când eşti angajat într-o trupă, asta e, trebuie să joci, dar, în situaţia mea, era altceva. Am vorbit şi cu Eliza (Eliza Noemi Judeu, director al teatrului – s.n), am văzut că vrea să facă ceva, să mişte, să învie teatrul, să-l scoată în lume. M-am hotărât, am început repetiţiile, am văzut actorii, mi-au plăcut, inclusiv cei tineri, iar într-o discuţie pe marginea scândurii le-am spus: Uite, să ştiţi că nu este nicio diferenţă între voi şi actorii din Bucureşti. Există, totuşi, o diferenţă: trupele din capitală au două calităţi, obrăznicie şi impertinenţă, pe care voi nu le aveţi, de parcă aţi spune mereu că sunteţi din provincie. Nu, nu este aşa. A trecut vremea „provinciei”.

Într-o ţară civilizată, normală la cap, nu se întâmplă aşa ceva. Am văzut în Germania, la Esenn, o localitate mică, poate ca Buhuşi, unde s-a construit un teatru pentru un spectacol, pentru un muzic-hall, care se juca la vremea respectivă zi de zi. Se juca pe patine, o nebunie, o extraordinară performanţă. S-a construit o clădire pentru acel spectacol. Cam asta este. Asta este diferenţa. Bacăul are o trupă bună, este, repet, la nivelul, de talia celor din Capitală, din alte oraşe cu tradiţie. Au venit actori tineri, joc cu un tânăr care debutează acum, este la primul lui rol aici, la „Bacovia”, mi-a plăcut (Tudor Hurmuz – Benvolio – s.n.). Acum să nu înţelegeţi că iau rolul criticilor de teatru, nu-i treaba mea, însă suntem la o discuţie şi am simţit nevoia să spun. Teatrul „Bacovia” împlineşte anul acesta 70 de ani, are în spate o istorie, o extraordinară istorie, aici au jucat mari, mari actori, este o trupă echilibrată, atât ca vârstă, cât şi pe sexe, dar mai ales ca nivel de exprimare, nu vreau să mai dau exemple însă vedeţi distribuţiile, repertoriul, ştiu că aici au montat mari regizori, este un public, da, există un public de teatru, cum este un public pentru „simfonicul” băcăuan.

„Era un timp pentru teatru, actorul era idolul publicului”

– Tocmai voiam să vorbim despre public, până la urmă el este cel care dă verdictul. Este o diferenţă între publicul din anii 1960, 1990 şi 2018?

– Există şi acum public. Din păcate, spectatori de teatru, de calitate, au rămas puţini. Şi au rămas puţini din cauza teatrelor, a calităţii teatrelor. Şi nu vorbesc aici de un anume teatru. Teatrul este vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. A coborât, a făcut tot felul de compromisuri. S-a tot dus, s-a tot dus, până a rămas fără spectatori. A trecut ceva vreme până a venit întrebarea: Şi noi ce facem? Cred că undeva, tot de aici trebuie pornit, tot de la teatru. Să recâştigi, să reformezi spectatorul, să reformezi teatrul. Pe noi ne aducea la teatru de la liceu. Veneam la teatru, aveam abonament, la fel joia, ne duceam la concert. Totul porneşte de la educaţie, că, de fapt, aici este schimbarea: educaţia. Ca să nu spun direct învăţământul. Şcoala. Noi făcem teatru în liceu, aşa am urcat pe scenă. În 1967, la Centenarul liceului, eu aveam 17 ani, iubeam teatrul, şi nea Costică Motreanu, era director adjunct la teatru, soţia lui era profesoară de L. Română, a pus „Mielul turbat” numai cu elevi, piesa s-a jucat aici, în teatru. Acum 50 de ani. Era altceva, era o emulaţie…

– Era un timp anume pentru teatru?

– Cred că era. Atunci nu erau atâtea tentaţii, televizorul era mort, doar cinematografele ne mai scoteau din casă. Teatrul era o lume, era un miraj, erau spectacole. Actorii aveau o ţinută, o prestanţă, în jurul lor se ţeseau poveşti, ieşeau pe Corso, trecea Lordul (Florin Crăciunescu – s.n.) şi era salutat de lume, se întâlneau cu spectatorii, îşi ridicau pălăria. Era şi o anume boemă. S-au dus, ceva s-a degradat, de altfel ca toată societatea românească, ăsta este adevărul. Suntem ca înaintea unei mari bătălii, care poate defini, poate distruge sau poate repune pe picioare o naţie. S-ar putea să pierdem definitiv, nu-mi place să prorocesc, dar s-ar putea ca „suta” asta să fie şi începutul sfârşitului. Teatrul este lăsat singur, să se descurce cum poate, senzaţia mea este că se află pe o gheaţă, pe un lac, se aluneacă şi, cu toate zbaterile, nu reuşeşte să ajungă la mal. Totul este o gheaţă şi tot alunecă, alunecă…Teatrul unui oraş trebuie sprijinit, nu sunt două, nu sunt cinci. La Londra sunt 2000 de trupe, altundeva sunt 200, poate 50, la noi există un singur teatru. Mă uit cum arată…nu se poate. Aici a trăit un mare poet, teatrul îi poartă numele, Bacovia este uriaş, din Bacău a plecat George Apostu, aici a locuit şi a suferit Nicu Enea, de aici a plecat Solomon Marcus, unul dintre cei mai mari matematicieni, dar câţi nu sunt! Nu trebuie să uităm.

Teatrul este o bucurie trăită împreună

– Mergeţi prin oraş, vă reîntâlniţi cu amintirile. Cum este acum oraşul?

– Merg. Au trecut anii, nu mai este oraşul copilăriei mele, nici nu se putea. Sunt trist că nu mai regăsesc aproape nimic din vechiul oraş. Mi-ar fi plăcut să se fi păstrat ceva din farmecul de altădată. Dacă rămân aici, mă întrebaţi? Nu ştiu, depinde de multe şi de mulţi. Deocamdată sunt aici, diseară avem repetiţie, mâine joc. Vă invit, cum îi invit pe toţi cei care iubesc teatrul, iubesc actorii, actorul are nevoie de dragostea spectatorilor, iar locul actorului este pe scenă. Veniţi să-i iubiţi, să vă bucuraţi alături de ei, teatrul este o bucurie trăită împreună.

– Teatrul lui „ş” sau a lui „r”? Vorbim sau rostim?

– (râde pentru prima dată) Da, ştiu ce vreţi să spuneţi. Mi-e teamă, nu, nu mi-e teamă, că nu mi-a fost niciodată, am făcut în viaţă tot ce am vrut, fără să afectez pe cei din jur, dar am spus nu, nu stau în turn, sunt om, şi am dreptul să fiu om şi să-mi spun părerile. Cât despre colaborarea viitoare cu teatrul „Bacovia”, ce să zic. Majoritatea celor din teatru nici nu ştiu cine sunt, dar nu-i vorba numai de mine. Şi acum cum să vin eu şi să le spun, să le vorbesc eu despre vorbire, despre rostire, despre cum se rosteşte un „e” , un cuvânt format din vocale, atât timp cât cineva l-a învăţat să ţină creionul în gură, după vechea metodă. Iată o demonstraţie simplă (rosteşte o propoziţie în liniştea sălii unde stăm de vorbă), vedeţi, ajung la 100 de decibeli fără să fac un efort suplimentar, zornăie sala, dar nu-i nevoie, sala are o acustică bună. Respiraţia, respiraţia nu este în burtă, acolo stau cârnaţii, berea, respiraţia este în plămâni, plămânii sunt făcuţi pentru aer. Vorbirea este o problemă de gândire, îmi iau aer cât am nevoie, îmi spune creierul de cât aer am nevoie pentru a rosti o propoziţie, mai respir o dată…

La teatru fierbe oraşul

– Să mai respirăm şi noi. M-am bucurat foarte mult că am stat de vorbă, că v-am cunoscut şi, mai ales, mă bucur că am ocazia să vă readuc în faţa publicului băcăuan şi prin intermediul ziarului. Avem un ziar, 2-3 reviste de cultură, o filarmonică, un teatru, câteva muzee, la un sumar inventar ne iese ceva.

– Aţi pomenit de Filarmonică, îmi place să merg la concerte, am abonament, mă duc cu soţia, cu Iulia, de fapt îi datorez multe Iuliei. Şi acest interviu cred că i se datorează, dacă nu era ea, eu nu eram în Bacău. Tot ea m-a încurajat, mi-a zis: nu se poate, trebuie să te urci pe scenă, numai să stai, să priveşti şi să comentezi e simplu, o face oricine, dar nu toţi ne putem urca pe scenă. Aşa că, între două drumuri, mai merg la Bucureşti, am o casă la Snagov, cred că voi juca teatru. Am puternice legături cu Bacăul. Am locuit pe Avram Iancu. Nu m-aţi întrebat, dar vă spun, eu sunt născut la Helegiu, în Bacău am ajuns la 5-6 ani. La Helegiu mai am o soră şi doi fraţi. Familia biologică e acolo, pentru că Hagimă este numele familiei care m-a crescut, mama a murit la naşterea mea, tatăl meu adoptiv, Hagimă, era învăţător, şi m-au înfiat de la câteva zile, m-au crescut şi numele, deci, îl am de la părinţii adoptivi. Bacăul mi-e foarte drag. Aici am făcut şcoală, am jucat pe această scenă, beam o bere la Parcul Trandafirilor, la Restaurantul din Parcul Mare, acum se cheamă altfel, mai erau grădini de vară, Bistriţa era în mare vogă, Zahanaua, se înălţase Decebal. Revin la teatru, aici fierbea oraşul, soţia mea, Zoe, fosta mea soţie, a pus câteva spectacole, de fapt aşa am şi cunoscut-o.

În 1969, m-a adus Costică Motreanu să mă vadă, eram în clasa a XII-a, i-am spus o poezie, a zis că am calităţi, să vină să dea la teatru… A pus câteva spectacole, cum ziceam, a lucrat şi la Piatra Neamţ, a regizat un spectacol absolut fabulos, „Harap Alb”, socotit la vremea aceea cel mai modern spectacol al deceniului opt din Europa. În Enciclopedia Mondială a Teatrului erau trecuţi trei regizori români, Zoe Stanca-Anghel, Liviu Ciulei, Dinu Cernescu. Să revin la povestea teatrului.

Arta trebuie subvenţionată, trebuie să o spun, nu este industria de la Hollywood, care aduce bani, teatrul este subvenţionat în lume, Teatrul Regal din Londra primeşte subvenţii, nu se poate, iar dacă într-un oraş ca Bacăul vrei să ai teatru, trebuie să dai nişte bani, nimeni nu trebuie să se supere. Ce sumă mare este la nivelul oraşului! Teatrul trăieşte prin ceea ce se întâmplă pe scenă, dacă pe scenă se întâmplă bine, totul este în regulă. Sunt în ţară, ca şi în Bacău, experienţe, exemple de la care putem învăţa, Craiova, Cluj, Timişoara, Piatra Neamţ. Actori, regizori, manageri, bani, public, să nu uităm publicul.

Acesta este teatrul.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri