Duminica Floriilor, o oază de speranță spre bucurie, care în fiecare an pare să nu mai țină de timp. De încălzirea globală. De rotirea astrelor și ritmul natural al vieții. Un ciclu care ne aduce aminte că intrăm în „Săptămâna patimilor” sau „Săptămâna Mare”. Cu flori importate sau crescute în grădină, când datele ritualice nu se suprapun cu cele calendalistice. Salcia rămâne însă, binecuvântată, atrasă ca o ansă de unul dintre elementele esențiale vieții, apa. Alături de ramurile de măslin și finic (palmier), cu care a fost întâmpinat Iisus Hristos de mulțime, la intrarea în Ierusalim.
Ne așteaptă o săptămână de introspecție, reculegere, recunoaștere a calităților și forțelor pe care ni le dăruiește credința, menită să nu ne pierdem încrederea în noi, dacă am greșit! Spinii nu mângâie durerea decât atunci când încep să fie scoși! Începe o săptămână în care avem timp să cugetăm – după dezlegarea la pește – despre lașitatea de a arunca cu piatra. Încep Deniile. Slujbe care ne amintesc de momentele din viața Mântuitorului, de la intrarea în Ierusalim, până la Învierea Sa din morți. A fi „săraci cu duhul” nu presupune naivitate, inocență, inconștiență care cere iertare, pentru ca cineva să se jertfească și să ne absolve de vina: „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!”. Dar știm ce facem? Suntem preponderent creștini pe acest plai atât de darnic, parcă rupt, odată cu șarpele, din mărul Evei, aruncat peste Carpați, Dunăre și Siret, Mureș și Olt, Criș și Târnave! Nu suntem diferiți dar sărbătorim aceleași patimi de două ori, în multe familii, poate ca o pedeapsă după o singură naștere, și înviere pentru cine crede în speranța izbăvirii păcatelor, prin iubire. Viața va merge mai departe dacă vom păstra tradițiile, dorința de a alunga răul prin cunoaștere și adaptare. Voința există în noi și va exista, în fața vremurilor și a regulilor. Nu contează ce strat geologic o va consemna.
I-am sărbătorit duminică pe toți cei care poartă nume de flori. O zi și a celor care nu au unul dintre numele de botez atribuit unor sfinți. Enoriașii s-au bucurat cu pioșenie de mâțișorii de salcie, aduși la biserică și sfințiți, luați acasă și atârnați la colțul ușii. Superstiții există și aici… legate de pomi. Dacă-i plantăm acum vor face numai flori, nu și fructe. Soarele a zâmbit ieri fugar de după nori, după slujba religioasă, care a decurs normal conform noilor norme, protejată de cei care aveau grijă să purtăm măști.
Să nu uităm că această zi a adus, de-a lungul timpului, un dram de bucurie ca zi de sărbătoare și dată neștiută de naștere, pentru mulți orfani. Pentru copiii părăsiți. O zi pentru toți cei care nu au o onomastică, înscrisă cu cruce roșie în calendarul religios. După secole de războaie, cuceriri, masacre… istoria recentă ne dă și acum exemple de epurări etnice pe motive religioase. Copiii „din flori”, cu mame abuzate, repudiate de familie și societate, abandonați, creștinați sau nu, au și ei o zi a lor, care nu este bine datată. Poate că de aceea Ziua de Florii le-a fost și lor dedicată. Nu-i observăm sau nu vrem, preocupați de invizibila cruce pusă pe zâmbet. Nu aruncă cu pietre. Nu cerșesc! Au devenit antreprenori. La colț de stradă îți râd veseli. Ce-i ăla virus, oxigen? Duminică, în loc de zarzavat au vândut flori. Nenea! Doi lei! Doi lei nenea… Trei la două…? Sunt Floriile!!! Au fost Floriile, chiar și în pandemie!
