Pentru ultima zi a galei mai ramasese în concurs doar o actrita, Gabi del Pupo de la Teatrul Municipal Baia Mare. Ea si-a ales un text de Franz Xaver Kroetz, „Calatorie la capatul unei duminici” (tradus de Victor Scoradet), care suna destul de bine si de clar pâna la un moment dat. E monologul unei mame singure, cu un copil din flori, care aspira la o viata normala pentru ea si pentru copil, la o familie. Personajul calatoreste cu trenul (pentru ca acesta îi spune felurite povesti despre locuri, despre oameni) în speranta unei întâlniri cu tatal bebelusului, acesta fiind om însurat si cu alti copii, legitimi, în dotare. Femeia nu-i decât o mitomana (convinsa ca „adevarul strica tot”) care se amageste cu visuri, vorbind non-stop, la plural, pentru ea si pentru bebe, despre o multime de planuri de viitor. Cel care semneaza regia, Ovidiu Caita, a pus-o pe actrita sa joace în spatele ferestrelor unui vagon de tren, care era apoi o casa, un internat, în fine, totul se încâlcea teribil si nu mai pricepeai nimic. si bebelusii se multiplicau, aparea apoi si o fetita, un dublu al personajului, imaginea din copilarie, probabil (e supralicitat acest procedeu scenic, adesea fara un sens anume, doar asa, de „amorul artei”), iar actrita se zorea nevoie mare sa debiteze textul si sa se tot dea pe dupa ferestre. Chiar, de ce-o fi fost asa de grabita Gabi del Pupo?
Gala nu pornea din loc ca trenul.
A urmat festivitatea de premiere, si nu comentez premiile, fiindca nu are niciun rost. Ele au fost acordat de un juriu de profesionisti, au fost optiunile lor, iar dintotdeauna premiile au fost si sunt discutabile, neavând cum sa multumeasca pe toata lumea. Unii sunt de acord cu ele, altii nu, unii se bucura, altii sufera, se considera nedreptatiti, dar asa sunt competitiile, si în materie de arta, unde nu sunt baremuri fixe, gusturile sunt diverse si subiectivitatea e mare.
În încheierea galei, publicul a avut parte de un adevarat regal. În premiera absoluta la Bacau (frumos cadou de sarbatori!) am vazut un recital extraordinar „Vorbe, vorbe, vorbe…”, cu Ion Carmitru si Adrian Naidin. Înaintea spectacolului, Ion Caramitru, presedintele UNITER, a tinut sa spuna ca apreciaza în chip deosebit manifestarea de la Bacau, pentru ca recitalurile individuale îi pun pe actori într-o noua lumina, când, singuri pe scena, ei pot întruchipa un gând, o idee, pot sa-si manifeste dragostea pentru poezie si sa-si cultive rostirea expresiva. Împatimit al recitalurilor, al studiului poeziei urcate pe scena, Ion Caramitru s-a dezlantuit într-un minunat torent de vorbe, vorbe, vorbe, care ne-au încalzit sufletele, ne-au picurat melancolie, nostalgii, dar ne-au adus si zâmbetul pe buze. Greu de egalat Caramitru în arta de a da poeziei trup scenic, apropiind-o de spectatori în cele mai nesteptate, insolite modalitati de interpretare, rasucindu-i, jucaus, suprinzator, sensurile, tratând-o cu duiosie, cu umor, pe o infinita claviatura. În dialog cu vorbele poetilor si cu Ion Caramitru a fost muzicianul Adrian Naidin cu violoncelul sau (despre care se spune, pe drept cuvânt, ca suna ca o orchestra) si minunata sa voce profunda, aproape soptita, tandra, mângâioasa. Vechi cântece din folclor, cîntece de lume, fragmente din Bach, alaturi de compozitii proprii au sunat magnific în sala teatrului. La un bis, pentru ca publicul aplauda necontenit, entuziasmat, Adrian Naidin a început sa cânte vestita cantoneta „O sole mio!”, dar s-a oprit, glumind, la strofa a doua, pe care nu si-o mai amintea. Din public s-a auzit atunci continuarea, cel care a uimit pe toata lumea cu o voce plina, frumoasa, fiind Adrian Gazdaru, directorul teatrului. si spectatorii au fost invitati sa cânte, chiar si fara cuvinte, superba cantoneta, astfel ca „O sole mio!” a rasunat în toata sala, într-un moment emotionat, de intensa participare la bucuria daruita noua de artistii scenei. si am plecat cu totii gândindu-ne deja la viitoarea gala, pentru ca avem atâta nevoie de astfel de sarbatori care ne fac viata mai plina, mai frumoasa.
Carmen Mihalache
Final de Gala STAR cu O sole mio!
