Mie îmi plac ferestrele mici, rotunde, numite hublouri, pentru că au ceva în ele care mă face să visez că sunt pe o navă sau într-un avion şi călătoresc. E ceva de parc-aş avea o navă secretă, ascunsă, de mult, înlăuntrul meu.
Sunt mulţi cei care scriu şi se cred scriitori. Ei îşi spun că e de-ajuns să ştii să scrii şi, gata, ajungi scriitor, sau dacă ştii să citeşti, poţi fi critic literar, că doar nu-i mare lucru să-ţi lauzi amicii şi să-ţi desfiinţezi adversarii. Aşa cum se practică acum, la barter.
Să scrii dintr-o nevoie lăuntrică, să te exprimi, să surprinzi esenţialul unor întâmplări, experienţe umane, să transmiţi emoţie, fiind înzestrat cu talent pentru asta, e altceva. Oare câţi dintre literatorii de ocazie din zilele noastre, care suferă de boala autorlâcului, au o reală vocaţie şi conştiinţa scrisului? Puţini, fără doar şi poate, trec de bariera veleitarismului. Din păcate, profesia mea de redactor nu mă scuteşte de lectura unor însăilări cu pretenţii literare, ba chiar mă obligă să parcurg zeci şi zeci de pagini, în căutare de scrieri cu adevărat valoroase. Îmi iau revanşa în timpul meu liber, când citesc ce vreau eu sau recitesc mari opere ale literaturii universale. Pentru că, dintotdeauna, mi-a plăcut mult mai mult să citesc decât să scriu. Dacă, totuşi, scriu, o fac din câteva motive. Ca să lupt, în felul meu, împotriva uniformizării vieţii, a banalităţii care se insinuează perfid în existenţa noastră. Nu-mi plac rutina, conformismul, mecanismele greoaie de gândire, prejudecăţile, stereotipurile.
De aceea, mă entuziasmez uşor când descopăr lucruri frumoase, cu un ceva personal, cât de mic, simţind imperioasa nevoie de a transmite şi altora starea mea de încântare. Dar mult mai bine spunea Geo Bogza, întrebat fiind de ce scrie. Spicuiesc câteva dintre răspunsurile sale. „De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pâinii, plămădită din grâul care e un dar al soarelui. Din credinţa că aş putea să-i fac pe cei care mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care i-am citit m-au făcut mai bun….” Mai zicea în acel text Geo Bogza că luptă, prin scris, împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, şi că e convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, că aventura existenţei noastre în univers i se pare unică, irepetabilă. În fine, vorbea şi despre starea de veghe a conştiinţei, despre încercarea de a corecta erorile, despre datoria unui scriitor faţă de epoca în care trăieşte etc. Revăzând textul din volumul „Ca să fii om întreg”, mi-am amintit de perioada anilor de liceu, când aşteptam, cu nerăbdare, ziua de vineri. Atunci apărea revista „Contemporanul”, unde Geo Bogza avea o tabletă, pe care o parcurgeam pe nerăsuflate. Am păstrat câteva dintre acestea, decupate din revistă, alături de multe alte articole care mi-au plăcut, de alţi autori. Le răsfoiesc, uneori, le recitesc, dintr-o altă perspectivă, desigur. Fragmentele acestea de revistă sunt ca un fel de grădină de hârtie. Pe care o îngrijesc cu atenţie, o cultiv, pentru că îmi trezeşte amintiri şi-mi hrăneşte sufletul, mintea, imaginaţia. Formula această fericită, „grădină de hârtie”, am găsit-o la Vera Călin, scriitoare, traducătoare, critic şi istoric literar, care a trăit mult timp în America (unde a încetat din viaţă în 2013), dar a păstrat legăturile cu prietenii din ţară, corespondând asiduu cu ei. M-a impresionat pentru că, la peste 90 de ani, avea o vitalitate spirituală de invidiat, era mereu curioasă să afle noutăţi, citea mult, cărţi, reviste, vedea filme, asculta muzică, ţinea un jurnal, „cultivându-şi grădina”, precum Candide, personajul lui Voltaire. Fiecare cu preocupările, pasiunile, cu grădina lui. Important este să o ai şi să o cultivi, şi să priveşti lucrurile în felul tău.
Fiecare cu grădina lui
